Tudor Vianu – 55 de ani de la moarte
Există, oare, o melancolie a ideilor la Tudor Vianu? Fotografiile sale, în tot cazul, așa ni-l înfățișează: cufundat în gânduri, marcat de o tristețe indelebilă, dar cu privirea densă, încărcată de o nedefinită melancolie. O melancolie care s-a accentuat, desigur, odată cu trecerea timpului, poate din cauza turbulențelor politice care au afectat destul de serios viziunea despre existență a umanistului liberal care era. Sau poate, dimpotrivă, din cauza zădărniciei (aparente) a umanismului liberal, în fața totalitarismelor.
E cunoscută și inocenta plăcere pe care savantul o resimțea, în ultimii ani, atunci când nu îi erau trecute cu vederea meritele ca poet, autor al unui singur și discret volum, intitulat modest Versuri (1957). Savantul, autorul unui raft de bibliotecă de cercetări în domeniile esteticii, comparatisticii și stilisticii, era mai sensibil, se spune, la aprecierile la adresa poeziei sale decât la cele ce vizau opera sa de cărturar, una dintre cele mai însemnate din cultura română. Poezia era, fără doar și poate, un refugiu, o proiecție deziderală, într-un moment în care Vianu scăpase de riscurile epurării politice și devenise un autor, vai!, acceptat de regimul comunist. Melancolia sa adâncă și mută, pe care, de altfel, o dezvăluie și Ion Vianu în Amor intellectualis (roman autobiografic destinat, între altele, reglării raporturilor cu tatăl), era, fără doar și poate, accentuată de conștiința dublei responsabilități pe care cărturarul o purta cu sine: față de cultură și de tinerii aflați în plină formare (într-o epocă puțin propice culturii adevărate și formării nepervertite) și, totodată, față de cei care, neacceptând să colaboreze, în exil, în pușcării sau în catacombe, reprezentau rectitudinea morală.
Într-o puțin cunoscută dedicație pe volumul O viziune a sentimentelor (1964) – a cărei recuperare o datorăm poetului Vasile Bardan –, unul dintre tinerii a căror studenție Vianu o luminase, nimeni altul decât Nichita Stănescu, evocă subtil această venială slăbiciune, punând-o în balanță cu cealaltă fațetă a personalității profesorului, cea de magistru al ideilor. O reproduc aici, atât pentru calitatea poetică intrinsecă a improvizației stănesciene, cât și ca punct de plecare al schiței de profil ce urmează: „Pe idei, grea, mâna de poet/ pune-acele dulci vocale/ precum fildeșul secret,/ clinele suind, domoale,/ fața zeului sculptat/ de-acel Fidias, din templul/ poate numai inventat/ ochiului meu să-l contemplu// Las deci verbul să se stingă/ Într-o înserare-albastră./ Tâmpla mi-o înclin s-atingă/ palma mâinii dumneavoastră.”
Celor dispuși să o expedieze ca pe un joc, le-aș răspunde că, foarte probabil, Vianu a apreciat mult rândurile așternute de cel mai promițător poet al acelui moment, pe pagina de gardă a volumului care i-a adus consacrarea. După cum, celor dispuși să minimalizeze conținutul în favoarea splendidei lipse de greutate mundană a versificației, le-aș spune că, potrivit mărturiei prietenilor apropiați din studenție, fără să fie un școlar sârguincios, Nichita Stănescu făcea diferența între cursurile lui Vianu și cele ale diverșilor politruci apăruți în urma epurărilor de la Facultatea de Litere, survenită în 1948-1949. Dedicația citată nu este doar un omagiu, ci un surprinzător de fidel portret intelectual al lui Tudor Vianu, realizat din vârful peniței, dar cu o adâncă intuiție a personalității savantului.
Vianu pătrunsese, să nu uităm, pe scena micii literaturi române cu o adevărată furie a culturii mari. Prima sa carte e teza de doctorat, în germană (Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, 1924), dar cea de-a doua, Dualismul artei (1925) exprimă plenar etosul acestei prime generații românești care nu mai are de realizat nici un obiectiv politic, putându-se, așadar, dedica performanței culturale pure. Toate cărțile care i-au urmat – de la Fragmente moderne (1925) la Poezia lui Eminescu (1930), de la Influența lui Hegel în cultura română (1933) la Idealul clasic al omului (1934) și de la Estetica (2 vol., 1934, 1936) la Arta prozatorilor români (1941) – respiră această vocație și, în același timp, voință îndârjită de a construi și la București o mare cultură europeană. Chiar și după instalarea regimului comunist, când Tudor Vianu a fost înlăturat de la Filosofie și i s-a impus ca, în locul esteticii, să se ocupe de comparatistică, volume ca Probleme de stil și artă literară (1955) sau Studii de literatură universală și comparată (1960) au reușit să aducă măcar ecoul adevăratei culturi europene, într-un mediu românesc sufocat de stalinism și închistare.
Însă puțini își mai aduc aminte că debutul absolut al viitorului savant s-a produs în vecinătatea imediată a poeziei. A frecventat, după terminarea liceului, Cenaclul „Literatorul”, condus de un Macedonski aflat la senectute și pe care generația lui Tudor Vianu, Ion Barbu și Vladimir Streinu îl descoperea cu voluptate, ca pe un părinte al poeziei moderne românești. Primul articol pe care îl publică, în revista „Facla” din ianuarie 1916, este o pledoarie în favoarea poetului rozelor, ale cărui stranii poziții filo-germane îi atrăseseră ostilitatea crescândă a unei Românii tot mai antantiste. În 1918, după lunile petrecute pe frontul din Moldova, îl găsim chiar ca redactor al ultimei serii a „Literatorului”, iar mai târziu, între 1939-1941, își va manifesta prețuirea pentru întemeietorul simbolismului românesc prin realizarea unei ediții masive, în patru volume, însoțită de o monumentală prefață, din opera acestuia.
În primele volume, Vianu, de asemenea, se ocupă îndeaproape cu analiza poeziei. Lăsând la o parte doctoratul, consacrat problemei de evaluare în poezia lui Schiller, aș enumera amintita mică monografie Poezia lui Eminescu (pe care doar sinteza călinesciană a trecut-o, cumva nedrept, în desuetudine), apoi studiul Ion Barbu (1935), Filosofie și poezie (1937), ca să nu mai vorbim de fundamentala cercetare de stilistică Problemele metaforei și alte studii de stilistică (1957). Practic, cărturarul a avut în poezie nu doar un soft spot sau un violon d’Ingres, ci o pasiune constantă. Pe care a urmărit-o când cu instrumentele comparatistului, esteticianului și stilisticianului, când, mai rar, cu cele ale poetului propriu-zis.
O pasiune dublată și, poate, depășită doar de o secretă conștiință a neputinței poeziei de a se opune răului secolului…
Căci Vianu, deși retras într-o discreție profesorală de tip german, nu a rămas imun la norii negri ce se adunau deasupra continentului, exact atunci când el și generația sa credeau că s-a terminat cu politica și a sosit timpul culturii. În corespondența sa, întâlnim, de pildă, momentul penibil când a trebuit să-i garanteze esteticianului german de origine evreiască Max Dessoir că nu vor exista violențe antisemite în timpul conferinței sale la București, din 1937… Peste câțiva ani, în 1940, a fost chemat – el, fiul unui medic voluntar în Războiul de Independență! – în fața infamelor Comisii de Românizare, spre a-și dovedi… originea românească. Dovada nu a fost suficientă pentru a-i fi recunoscute și meritele academice, Vianu (cel mai mare risipitor de idei din cultura noastră și, vorba lui Ion Barbu, unul din rarii europeni de la Dunăre) fiind ținut conferențiar până în martie 1944, când avea 47 de ani. Nici acceptarea sa de către regimul comunist nu s-a făcut fără asperități, profesorul fiind mutat forțat de la Filosofie la Filologie, de unde a fost și dat afară, pentru scurt timp…
Amintesc toate acestea nu spre a scuza faptul că a ales, cum s-ar zice, Academia, nu pușcăria, ci pentru a schița contextul unei existențe nu foarte comode, în care excelența culturală a fost, la meridianul nostru dâmbovițean, insuficientă în a-i asigura cărturarului liniștea socială. Chiar și retragerea din avangarda gândirii estetice abstracte în concretețea cercetării stilistice, cu tot pionieratul pe care-l presupunea, s-a adăugat vâltorii interne în care acesta a trăit după 1944. Și care și-a găsit expresia în melancolia de pe chip și în cea din pagină, ori în refugiul paradisiac din înălțimile serafice ale versului.
De aici, zic eu, scepticismul care răzbate pregnant din însemnările confesive rămase de la Tudor Vianu. Fără să fie un chinuit de fantasme negre și disperări, ca Maiorescu, și Vianu ajunge la olimpianism (un olimpianism amar, de prisos să insist) pe calea unei lupte cu sine însuși și cu acest context nefast, care l-a împresurat încă din interbelic. Văd în muntele de cărți pe care le-a scris un tăcut protest în fața acestor blestemate „condiționări externe” și un baraj în fața inutilității practice și a relativismului moral al culturii. Cel puțin în epoci barbare, cum au fost cele în care și-a trăit maturitatea și senectutea.
Sau cum este cea de azi, în care o personalitate ca Tudor Vianu ar fi, cred, de-a dreptul neverosimilă.