Am participat în ultima vreme la lecturi publice de poezie în mai multe orașe din țară. Și, după această experiență, mi-am pus cu insistență câteva întrebări. Cine formează publicul de poezie de la noi? Cui se adresează autorul de versuri, de la cine poate să aștepte el, cu predilecție, feed-back-ul firesc? De la elevi și studenți? De la profesorii de limba română? De la poeții înșiși, despre care s-ar putea crede că, dacă scriu versuri, sunt, logic, și degustători de poezie? Mărturisesc că nu știu exact răspunsurile. Oricum, eu am avut două mici pățanii care îmi accentuează melancolia și scepticismul și îmi dau impresia că poezia e pe cale să-și piardă publicul. Puțini, foarte puțini sunt cei care citesc poezie, ascultă poezie și au capacitatea s-o recepteze corect, sunt în stare să judece versurile în cunoștință de cauză.
Dar cer îngăduința să povestesc succint: am citit undeva un scurt poem despre raportul dintre finitudine și infinitate, despre natura umană și divinitate, despre Dumnezeu care-și face loc în mintea omului, ca într-o casă. Echivalam această situație, Dumnezeu coborât în mintea omului, printr-o imagine care mi se părea simplă și evidentă pentru oricine: peștele mai mare decât râul. Ei bine, când s-a încheiat lectura, o doamnă, ea însăși semnatară de plachete lirice, pe care, de altfel, mi le-a și dăruit cu autograf, a venit la mine și m-a întrebat nedumerită și chiar revoltată: Cum vine asta, peștele mai mare decât râul?! Ce-ați vrut să spuneți cu chestia asta? N-am priceput! Am încercat stânjenit să-i explic. A exclamat nu tocmai convinsă și cumva iritată, aca și cum aș fi făcut o năzbâtie: La una ca asta nu m-aș fi gândit!
Altă dată, la un liceu de elită, din alt colț de țară, cu un public alcătuit din elevi cu aptitudini literare, am citit un poem intitulat Femeia, apărut în cea mai recentă carte de versuri a mea. Era în acel text o derulare epică in crescendo cu un personaj feminin care a făcut o bizară pasiune pentru autor, arătându-i o devoțiune totală până când îl sufocă cu îmbrățișarea sa: se voia o alegorie despre sfârșitul care poate să vină și așa, sub chipul unei femei fatal de insistentă. Convins că am în față un public inițiat, am făcut greșeala să-i iscodesc: Cine credeți că este femeia din acest poem? Răspunsurile pe care le-am primit m-au aruncat în dezolare. Adolescenții aceia nu înțeleseseră nimic: unii s-au repezit să zică iubita, alții mama, alții au pufnit în râs și au recunoscut că habar n-au. Vorbisem cu pereții.
De la cine, așadar, să așteptăm o receptare în cunoștință de cauză a poeziei? De vină e poetul, căci e prea abscons bietul lui mesaj sau de vină este cititorul, receptorul, fiindcă este lipsit de pregătirea intelectuală cuvenită, e ageamiu, e neacomodat cu subtilitatea? Poezia e grea? Poate: de aceea, poezia, marii poeți se studiază îndelung, aprofundat în școală. (Se studiază e un fel de a spune, fiindcă, de fapt, dacă e să ne luăm după ce mărturisesc profesorii care predau la Litere, nivelul studenților e dezamăgitor, iar lipsa lor de interes, uriașă.) Cert este că poetul, tot mai părăsit de public, va fi curând singur. Închis în construcția lui verbală ca într-o celulă.
Sigur, dacă suntem de acord că, în acest divorț dintre poezie și public, acestuia din urmă i se pot aduce atâtea imputări îndreptățite, trebuie să recunoaștem că nici autorii de poezie nu sunt imaculați. Au partea lor de vină. Considerabilă. Tot din experiența lecturilor publice alături de feluriți autori lirici se poate desprinde un adevăr cât se poate de evident: în producția versificată lucrurile sunt îngrozitor de amestecate, e tare greu, de nu imposibil, să alegi grâul de neghină. Poezia autentică e sufocată de buruienișul producției terne, mărunte, submediocre, de o stupizenie și de o inexpresivitate ambele incomensurabile. E plin pământul țarii de acești trâmbițași nestăviliți ai compunerilor anoste, ai rostirii serbede, ai plicticoșeniei cu pretenții. Publicul, săracul, nu mai e în stare să discearnă, n-are cum. Iar cohortele de autori inepți, pe cât de debili estetic pe atât de convinși de înzestrarea lor, ne asaltează continuu cu marfa lor lirică. Toți avem, probabil, o părere mai bună despre noi înșine decât ne văd ceilalți, toți ne credem mai valoroși decât suntem în realitate. Dar această diferență se păstrează în limite rezonabile, decente. Există însă o categorie de autori care se înșală amarnic, în autoapreciere, ca de la noapte la zi. Aceștia, i-am ascultat la festivaluri, n-au pic de talent, ar fi respinși și la rubrica de poșta redacției, dar, așa e în democrație, oricine poate să publice, ei se dovedesc de o energie copleșitoare și sunt de neoprit. Se cred poeți, își recită cu aplomb prostiile și, într-o confuzie ce ia dimensiuni planetare, ajung pe la festivaluri internaționale, sunt traduși, aruncând în derizoriu ideea de poezie.
Și atunci, încă o dată, cine sunt cititorii adevărați de poezie, cei capabili să cântărească și să prețuiască frumusețea poemelor, aceste sculpturi nu în metal, sau marmură, sau lemn, ci într-o materie de natură subtilă, abstractă, în cuvinte? Cine? Singura soluție care îmi vine în minte este acesta: criticii literari, cititorii-călăuze, eu, unul, în ei îmi pun speranțele.