Noi traduceri din și în greacă

Profesorul de limbă și civilizație elenă Tudor Dinu, de la Universitatea București (care e și arhonte, titlu nobiliar-bisericesc nu de mulți primit!), cunoscut în primul rând datorită pasionantelor sale cărți despre fanarioți și elenism în Țările Române, dar și datorită altor scrieri legate de filologia și istoria veche sau bizantinologie, a sintetizat, recent, un studiu asupra cuvintelor românești de origine grecească, menit lecturii publicului larg. Pe lângă lexicul pătruns în „latina balcanică“ în perioada clasică (sec.II î.Hr.– sec.VI d.Hr.), care în bună parte există și în alte limbi romanice, pe lângă marele număr de cuvinte grecești bisericești împământenite între secolele VII-XVII prin mijlocirea slavilor, sau a lexemelor fanariote, sau marcarea diverșilor termeni științifici, Tudor Dinu ia în seamă și termeni pătrunși în română în ultimii treizeci de ani, datorită turismului (1,2 milioane de români au umblat prin Grecia în 2017!, reluându-se astfel „contactele lingvistice directe dintre vorbitorii celor două limbi la un nivel fără precedent de la 1821 încoace“). Dar studiul are și un farmec special datorită pasajelor scrise, ilustrativ, cu ajutorul cuvintelor grecești, pentru diferitele etape ale asimilării. Aceste cuvinte sunt subliniate, dar integrate neostentativ în curgerea textului. De pildă: „Fandosita tagmă a arhonților o ținea dintr-o sindrofie într-alta, stând toată ziua bună ziua la taifas, ca să își mai alunge plictisul cu câte o anecdotă“. Apropiere relevantă între cele două lumi, pe care, cu sau fără voia sa, Tudor Dinu o face ca un înnăscut diplomat.

Vassilis Papado­poulos, pe care l-am prezentat cititorilor României literare în 2018 prin romanul Olya. Două ierni și o primăvară (traducere în limba română de Elena Lazăr), specialist în drept internațional, în prezent ambasadorul Greciei în România, e și un redutabil conferențiar pe teme de filozofie sau literatură. O conferință despre Yorgos Seferis, între diplomație și poezie, a devenit carte: eseul nu spune doar cele cunoscute despre primul laureat Nobel al Greciei, ci încearcă să descifreze și căile pe care poetul a reușit să se împlinească în ambele „meserii“, atât de deosebite între ele. Totuși, există un element comun, și anume „descrierea realității […] uneori cu distanțarea rece a diplomatului, care e dator să îi descrie cu exactitate ministrului de Externe evoluțiile politice, economice și sociale ale țării unde fusese numit, alteori cu senzualitatea pătrunzătoare a poetului ce simte nevoia de a descrie lumea care îl înconjoară, neliniștile și sentimentele oamenilor și ale sale, marile probleme ale lumii“.

Că e „obscur, dificil, enigmatic, […] necesitând decriptare“, cum spuneau criticii epocii despre Seferis (care repeta el însuși că poezia „nu se poate explica în mod logic“): această realitate nu s-a schimbat în zilele noastre. Cum recunoaște chiar autorul eseului („cred că Seferis nu ar fi fost prea cunoscut în Grecia, dacă nu ar fi primit Premiul Nobel“), Seferis e departe de a fi autor popular; nici dorința sa declarată de a spune lucrurile cât mai simplu nu l-au ajutat să devină mai accesibil. Părerea mea e că talentul seferian mergea mai degrabă spre paginile de diarist și eseist (jurnalele, eseurile și traducerile sale nu sunt doar documente istoric-spirituale ale timpului, ci vădesc și o vibrație, un ritm interior care cucerește). Poeziile, deși lipsite de ornamente și exprimând marile teme tragice ale lumii (deci care ar trebui să fie astăzi mai pe gustul nostru), nu ajung, de multe ori, să trezească emoția. Spre deosebire de textele lui Kavafis, unde mici flăcări iluminează brusc cele mai terne realități, țesătura seferiană creată „cu cele mai comune cuvinte, cu cele mai simple materiale“ rămâne oarecum ilustrativă, încremenită. În schimb, paginile diaristice fac cititorul să consune cu cel ce le-a scris. Iată un exemplu din Zile, III, notând la 30 septembrie 1938: „Europa, ceea ce noi, așa cum am fost educați, numeam Europa, dacă nu și-a dat duhul, e pe cale să-și dea duhul. Împreună cu aceasta, o mare parte a vieții noastre ia sfârșit. De aici înainte trebuie să ne uităm la ce ne rămâne și la ce putem face cu ceea ce ne rămâne“. Sau, tot din Zile III: „La orele 23,30, pe când mă pregăteam să mă întind, m-au anunțat telefonic despre mobilizarea cehilor; m-am îmbrăcat la loc și m-am dus la Atena. Am trecut pe la Minister. Apoi pe la Agenție, până la 5 dimineața. Ceasuri grele. Pe când mașinăriile transmiteau știrile se simțea febra mare a Europei care se pregătea dintr-o clipă în alta să se abandoneze războiului. În noapte trona zeița destinului care juca la zaruri soarta a milioane de oameni și puținele lucruri în care am crezut și pentru care ne-am dat viața“.

Ca ambasador, Seferis a lucrat la Beirut, în Siria, Iordania și Irak, iar șederea la Beirut i-a prilejuit multe drumuri în Cipru (și intensificarea simpatiei sale pentru „autenticitatea dorică a sufletului și peisajului cipriot, setea de libertate și dreptate, trăsături pe care le consideră mari valori ale elenismului“.) În 1956 a făcut parte din delegația Greciei care încerca să promoveze autodeterminarea Ciprului: diplomatul trebuia să-și argumenteze cu sobrietate convingerile. Din 1957, devenind ambasador în Marea Britanie, a întâmpinat nu puține dificultăți în diferitele negocieri (în schimb însă a legat multe prietenii cu intelectualii vremii, a devenit doctor honoris causa al unor universități și, cu un an înainte de rechemarea la Atena, a primit Premiul Nobel.) Nu l-au prea ovaționat însă în Grecia: stânga îl prefera pe Neruda, iar dreapta, prin ziarul Eleftheros, a afirmat că „diplomatul Seferis a vândut Ciprul pentru a primi Premiul Nobel“. Câtă lipsă de imaginație, am spune astăzi, când e pusă la cale învinuirea scriitorilor!

Nici poetul, eseistul și traducătorul cipriot Kyriakos Haralambidis nu se citește totdeauna ușor, și el urmărește, în timp, „traiectoria mitică și istorică a elenismului“, dar prin fiecare vers transpar luptele și „seismele“ Ciprului, transmițând, cu străluciri de parabolă sau aluzii ludice, marile mesaje la care vibrează poezia. Iată un fragment din La cununia fiicei lui, poem în linie kavafiană, cu straniu fior: tatăl, îngropat în zona ocupată a Ciprului, se strecoară în biserică să-și vadă fiica mireasă: „A intrat în pronaos tiptil și s-a oprit/ după o coloană, grozav de mândru./ Apoi și-a șters cu mâneca/ zdrențuită umila, căzuta lui lacrimă./ L-au luat drept prostul satului/ și l-au lăsat în plata Domnului./ Se-ncheie cununia, vin felicitările./ Nuntașii primesc bomboane și lukum, urcă în mașina lui fiecare, dispar./ Iubitorul tată se duce și el/ la Linia Verde, trece gârbovit/ să-și reia locul în țărână“. Sau, un fragment din Agamemnon, în aceeași cheie, din volumul Dorință, 2012, în care Clitemnestra își recunoaște soțul: „Spune-mi ceva despre curte, o, tu, puternic căpitan de vas./ – Chiar în mijloc este un pom greu de lămâi minunate/ și-al lor cântec de-l sfâșii, lămâi din nou vei găsi./ – Tu ești soțul meu, zice ea, cel pe care îl voi boci“.