În sfârșit, cu o întârziere apreciabilă, și la câteva zile după începerea anului școlar, apăru și Virgil cu mașina promisă, dar nu cu acel autocamion militar, mare cât o batoză, cu care se lăudase, ci cu o mașină a Salvării mult mai mică și mai hodorogită, cu geamurile laterale sparte și plină de praf, după călătoria pe drumurile de țară care legau partea mai de la vest a Câmpiei Române de câmpia de la sudul Bucureștiului. Sosirea lui Virgil îi găsea risipiți pe Mavrodini: Marieta spoind și lipind prin spatele casei, așa cum făcea în fiecare toamnă, Dorian și cu Brumărel la tăvăleală pe uliță, cu copiii vecinilor, ca întotdeauna. Doar Stelian Mavrodin era acasă, în geamlâcul lui pitoresc, citind ziarul „Scânteia“ la care își reînnoia abonamentul de pe vremea abdicării regelui Mihai – ca să îndepărteze orice suspiciune din partea regimului de democrație populară, care îi trimitea cu plăcere în excursie pe Insula Mare a Brăilei sau la Periprava pe toți cei care țineau la părerile lor, neconforme cu cele ale democrației populare, evident. El observă imediat, pe deasupra ochelarilor, mașina alburie a salvării oprind cu scârțâit de roți și de frâne pe podișca de la drum și se grăbi să meargă să deschidă porțile, care nu mai fuseseră clintite din locul lor de la moartea Lucreției, cu vreo opt ani în urmă. Cum porțile erau cam înțepenite de atâta nemișcare, fu nevoie și de ajutorul lui Virgil pentru a le clinti din loc și a le proțăpi bine în laturi, ca să nu se prăbușească din cauza putreziciunii și a vechimii. Șoferul, pe numele său Nelu Chelu, un bărbat între două vârste, brunet și flocos, cu o înfățișare neașteptat de feminină și de prietenoasă, porni din nou motorul salvării lui și manevră cu grijă peste podișca nu prea solidă, făcând-o să trosnească sub greutatea roților, apoi pătrunse în curte, înaintând pe poteca îngustă și oprind în dreptul chioșcului de vară, nu departe de gardul care bloca trecerea spre fundul curții. În urma salvării își făcură în goana mare apariția Dorian și Brumărel, iar Grivei se porni să hămăie furios de sub șopronul pătulului, unde era legat.
– Am venit! vesti în gura mare Virgil, pe când Stelian închidea, prevăzător, ușa geamlâcului, pe care o uitase deschisă. Unde e Marieta? Haideți să încărcăm bagajele, că nu avem mult timp!… Hai, frate, hai!… Împingând ușa de la mijlocul casei, el se apucă imediat să care din lucruri, ajutat de Stelian, în timp ce Nelu Chelu deschise larg ușile din spate ale salvării și dădu jos o targă, ca să facă mai mult loc. Marieta apăru repede din dosul casei și, reproșându-i lui Virgil că făcea dezordine printre bagaje, îl puse să dezmembreze mobilierul mai înainte de a-l căra la mașină, iar de boccelele cu rufărie se ocupă ea personal. Stelian îl ajută la desfăcutul unui pat mare, cu scânduri și saltea de paie, apoi cără împreună cu el la mașină salteaua, tăbliile, părțile laterale și scândurile, așezându-le cu grijă, ca să nu ocupe mai mult loc decât trebuia. Împreună aduseră apoi un șifonier cu uși înflorate, pe care Marieta îl golise mai înainte, lada cea mare de zestre a Lucreției, pe care Stelian i-o ceda lui Virgil s-o aibă la Davida, oglinda de cristal care făcuse parte tot din zestrea răposatei, câteva scaune și o masă solidă de bucătărie, meșterită de el însuși cu ani în urmă, pe când era învățător în sat. Marieta se ocupă personal de rufărie, cearșafuri, haine de toate felurile din garderoba ei și a băieților, pe care le așeză, cu multă băgare de seamă, peste piesele disparate de mobilier. Și tot așa, avu grijă să fie luată o grămadă de ustensile de bucătărie, oale, străchini, o copaie, câteva ligheane, două mașini de gătit cu petrol lampant marca Metaloglobus, lămpile de iluminat cu tot cu petrolul lor lampant și o mulțime de mărunțișuri doar de ea știute și rânduite prin casă.
– Da’ difuzorul, ca să aveți și voi la ce asculta muzică, nu vă gândiți să-l luați, frate?! o admonestă Virgil, singurul din familie care, cu defectul lui de auz, s-ar fi putut lipsi fără nici o pagubă de acea cutie dreptunghiulară, negricioasă, cu pânză de culoarea muștarului, care atârna spânzurată pe un perete, în stânga ușii de la intrare, smulgându-o din fire și grăbindu-se să o pună în salvare, printre boccele. Dacă ar fi știut că, în ciuda faptului că era urbe de reședință, Davida nu avea o stație locală de amplificare, fără îndoială că n-ar mai fi făcut caz să ia cu ei la apa Deliormanului un lucru atât de inutil. Era, în schimb, cât pe-aici să uite de o altă cutiuță, neagră și dreptunghiulară ca și difuzorul, care stătea la păstrare într-un cotlon deasupra ușii – un aparat de fotografiat popular de dinaintea războiului, cu poze de formatul 6 ori 9, căpătat de la un coleg de birou, care i-l dăduse fiindcă îl credea stricat. Cu acel aparat rudimentar făcea în fiecare vară câte o serie de opt-nouă poze, câte încăpeau pe rolfilmul fotografic, nemurindu-i pe Stelian, Marieta și pe băieți, în zăpușeala verilor, la Prundeni și la mănăstire, uneori și la București, când erau în trecere.
– Ia te uită, te-a prins dragostea de difuzoare! Vezi, mai bine, să nu pierzi difuzorul din gura ta, îi răsuci, ironic, vorba Marieta, luând o vază de flori de pe un gheridon à la Belle Époque și înfășurând-o cu niște hârtie din teancul de ziare vechi primite de la Stelian. Virgil avea, însă, aerul că n-a înțeles nici replica și nici ironia ei și surâdea mulțumit. Mai practic, Stelian îi atrase fiului său atenția că era cazul să ia cu el și o parte din gutuile căzute zilele acelea din copaci, fiindcă pentru el erau prea multe și era păcat ca peste iarnă să degere în lăzi, prin odăile neîncălzite ale casei. Dar Stelian, care nu-i putea urmări bine mișcările buzelor, prins în iureșul mutatului, nu prea pricepu despre ce era vorba și bombăni că n-avea saci ca să pună în ei cărțile, dar că în lada de zestre era loc pentru o duzină și jumătate.
Văzând toată agitația din curte, din lanțul unde era legat, Grivei se mai liniști puțin, uitându-se cu ochi întrebători spre magaoaia de mașină care adăsta acolo în curtea păzită de el, răsucindu-și capul spre toți ai casei și mulțumindu-se să mai scoată, din când în când, cu jumătate de glas, câte un mârâit prudent de câte ori dădea din nou cu ochii de flocosul șofer Nelu Chelu. În acest timp, Dorian și Brumărel se grăbiseră să ia în stăpânire cabina salvării, să se împingă unul pe altul și să se agite, răsucind în toate părțile volanul și claxonând din răsputeri, în ciuda mustrărilor repetate cu care încercau Stelian și mama lor să-i potolească. Blând și îngăduitor, cu floaca lui negricioasă de păr căzându-i drept în ochi, Nelu Chelu le luă apărarea ca un frate mai mare, pledând în fața Marietei:
– Da’ lăsați-i, doamnă, să se joace, că sunt copii, nu vedeți!
– Bine, bine, dar să nu-ți strice dumitale ceva la mașină, obiectă Marieta, după ce îi tot amenințase pe copii cu urecheala, apoi intră în bucătărie, de unde se întoarse aducând o gustare la botul calului, compusă din salamul italian cumpărat de Stelian cu o zi înainte de la București, tăiat de ea, tot ca la botul calului, în felii grosolane, înșiruite pe o farfurie mare, și completate cu felii de pâine neagră, măsline și ceva muștar. Stelian se mulțumi să guste doar câteva măsline, motivând că mâncase mai înainte (realitatea era că îi cam ghiorțăiau mațele de foame, fiindcă nu mai apucase să-și ia obișnuita gustare). Hămesiți, Virgil, șoferul și cu copiii mântuiră cât ai zice pește salamul italian de cal bălan, gustos și proaspăt, aruncându-i de departe cojile lui Grivei, care le hăpăia din zbor și care, când nu mai avu ce înghiți, se porni să lăpăie însetat dintr-o căldare cu apă de ploaie aflată sub streașina pătulului, mișcând din ciotul lui de coadă în semn de relativă mulțumire.
După acest festin pantagruelic din vremuri de cartelă, Virgil și cu Marieta intrară din nou în casă, pentru a face o ultimă verificare, iar șoferul își aprinse o țigară și se așeză pe lavița de lemn din paravanul aflat în fața bucătăriei de vară, într-o așteptare binevoitoare, încercând fără succes să-și aranjeze mai bine floaca frontală cu degetele mâinii stângi. Profitând de răgaz, copiii dădură din nou fuga la salvare, ca să învârtească de volan și să claxoneze, iar în acest timp Stelian, profitând și el de răgaz, o apucă grăbit spre gardul de la drum, cu metrul lui dublu de tâmplărie italian în buzunar, ca să măsoare câteva uluci, pe care i le stricase deunăzi Brumărel și pe care, nemaiputându-le cârpi din nou, hotărâse să le înlocuiască cu cheresteaua rămasă de la casa pe care nu o mai ridicase niciodată, din cauză de opoziție categorică din partea răposatei. Din păcate, nu avu prea multă vreme pentru măsurători, fiindcă peste puțin Virgil urmat de Marieta ieși din casă și dădu cu glas de stentor semnalul de plecare. Pe Brumărel, în ciuda protestelor lui, îl coborâră din cabină, iar în locul său, alături de Dorian, se instală Marieta. La rândul lui, Virgil, cu Brumărel în brațe dând din picioare, urcă în spate, așezându-se cum putea și el mai bine printre calabalâcuri, între o fereastră laterală spartă și ferestruica prin care se putea vedea în cabina șoferului. În urma lor, Nelu Chelu împinse ușile care aveau vopsită crucea roșie pe ele, presându-le din răsputeri, ca să le poată închide bine, după care deschise portiera de pe stânga cabinei și se instală la volan, gata de plecare.
Când să o ia din loc, că orele erau înaintate, în ultimele clipe, sosi Iustina, sora mai mare a Marietei. Aflând cu puțin înainte de plecarea lor, ea venise într-un suflet, aproape alergând, ca să le aducă o pâine mare de casă, învelită într-un ștergar alb, să aibă ce mânca pe drumurile Deliormanului. Acea pâine arăta ca ultima pâine țărănească de pe lume, ultima înainte de sfârșitul colectivizării, adusă ca o ofrandă și ca un legat testamentar, deși bătrâna lor mamă, Safta, și ea însăși aveau să mai coacă astfel de pâine vreun an, înainte de a-i pune pe cei ai casei să aducă pâine neagră cu cartofi de la Mandravela, din marginea Bucureștiului, în plasă de vinilin. Marieta primi pâinea de casă aproape cu religiozitate și cu ochii umeziți de lacrimi, iar Iustina le ură la toți – dacă tot se hotărâseră să plece – viață bună și îmbelșugată departe de casă, pe tărâmurile mustind de petrol ale Deliormanului. Pe fruntea ei înnegrită de soare se vedeau dâre de sudoare, din cauza grabei cu care venise ca să îi mai prindă pe Mavrodini la casa lor bătrânească înainte de a pleca.
– Rămâi cu bine soră-meo, ne vedem la primăvară! strigă cu un glas vesel Marieta, scoțând capul din cabina salvării și privind-o de la înălțime, de unde Iustina părea mai scundă și mai îndesată decât era.
Șoferul răsuci cheia în contact, fără să mai zăbovească. Salvarea se urni încet din loc și merse cu grijă de-a-ndaratelea, pe poteca îngustă, spre porțile larg deschise ale gospodăriei, pe când Stelian, cu metrul lui de tâmplărie uitat în buzunarul pantalonilor, și Iustina, într-o mână cu ștergarul în care adusese ultima pâine, stând unul lângă altul fără să se miște, păreau copleșiți amândoi de aceeași adâncă părere de rău că Virgil, după atâția ani, încă mai trebuia să rătăcească cu familia lui prin lume, ca să-și găsească locul potrivit sub soare.
Mașina trecu încet prin porțile larg deschise ale casei și peste podișca de la drum, care trosni sub greutatea încărcăturii, făcu un viraj îndărăt pe drumul care ducea devale, apoi o apucă pe uliță în sus, defilând pe lângă casele vecinilor și ridicând în urmă colbul. Peste puțin, salvarea care îi ducea pe Mavrodini ajunse la marginea satului, coti la stânga și coborî pe o uliță mai largă, dar plină de hopuri și dâmburi. Trecură de Eforie și se apropiară de atelierul de cojocărie al lui Picior de Lemn, de la răspântia dinspre Vadul Vacilor, după care Nelu Chelu o făcu scurt la dreapta și acceleră. De aici înainte, spre București, șoseaua asfaltată nu de mult îi scuti de hurducăieli până la Vidra, unde, părăsind drumul principal, o luară din nou pe drumurile prăfuite, cu râpi și gropi adânci, de la țară. Drept înainte, înspre tărâmul făgăduinței, Davida. Cu petrol, grâne și pâine pe cartelă.
(din romanul în pregătire La apa Deliormanului)