Homeopatie și presă în primii ani de postcomunism

Ieșită din pântecul propagandei comuniste ca din spuma albă a Mării Negre, presa românească de după 1989 a funcționat, mai întâi, ca un excelent poligon de reîmpăcare a românilor cu ei înșiși, demonizând un trecut din care noi am plecat fix înaintea Crăciunului. Toată obida acumulată timp de decenii avea nevoie stringentă de o cruciadă încrâncenată cu Ceaușescu, Securitatea și Nomenclatura, evitând însă cele mai nevinovate întrebări despre lașitățile și trădările noastre. Evident, când scriu despre lupta cu Securitatea și Nomenclatura, mă refer la presa scrisă/tipărită a celor care, cu naivitate, credeau că socotelile noastre cu comunismul s-au încheiat odată cu împușcarea lui Ceaușescu, drept pentru care anunța triumfătoare aurora democrației. Numai că principalul canal media al vremii, Televiziunea Română Liberă, avea să curme mult prea repede utopia unei prese libere în seara zilei de 12 ianuarie 1990, când, din cauza ceții (sic!), ignoră primele demonstrații împotriva puterii neocomuniste. Atunci, în ianuarie, candoarea revoluționară se face țăndări, iar apele presei românești se separă o dată pentru totdeauna. TVR Liberă devine canalul de propagandă în timp ce opoziția se manifestă doar pe hârtie: „România liberă“, „Timișoara“, „Expres“, „Zig-Zag“ etc.

Din păcate însă presa democrată este tot mai politizată, ceea ce, între altele, în următorii ani, va conduce la o scădere drastică a tirajelor. Probabil că acesta este momentul în care presa nu mai este o afacere sigură, ci se transformă într-o afacere ca oricare alta: cu riscuri, management, pliere pe gustul publicului. Iar principalul câștigător al etapei este Ion Cristoiu. El va produce, în 1992, cea mai spectaculoasă „operație“ de transplant din media românească: va inventa un virulent ziar tabloid în care critica la adresa puterii era topită printre subiecte prizate de semidocți.

Nu știu dacă e adevărat, dar cineva mi-a spus, mai de mult, că Ion Cristoiu ar fi găsit formula magică a ziarului pe tren, într-una din acele călătorii cu prăfuitele trenuri personale, când cunoști România profundă. Șocat că majoritatea călătorilor nu citeau decât „Infractorul“ și „Infractoarea“, publicații ale căror nume spune totul, publicistul i-ar fi întrebat ce le place la ele. Și astfel a aflat că românii sunt fascinați de crime, violență, de infracțiuni despre care nu citiseră aproape nimic în vremea comunismului. La capitolul „critici“, pasagerii au spus că litera e prea mică și că, din această cauză, citesc cam greu. Dar și că articolele sunt prea lungi și că, din această cauză obosesc repede citind.

Ați ghicit, „Evenimentul zilei“ inventat de Cristoiu, a adus în presa românească, deodată cu tabloidizarea, și o lizibilitate încă nedepășită. (Lizibilitatea este capacitatea textului de a fi înțeles la o primă lectură!)

Ceea ce însă, în opinia mea, a impus „Evenimentul zilei“ ca un fenomen mediatic excepțional este faptul că Ion Cristoiu a practicat și prima terapie homeopatică asupra opiniei publice românești. În noianul de știri fără nicio relevanță despre fenomene bizare, comice, absurde (fenomenul parainformării), Ion Cristoiu a scris, zilnic, un editorial despre cele mai importante probleme ale momentului. În tiraje ce au atins 850 000 de exemplare, „Chestiunea zilei“ – rubrica sa – continuă să fie o mostră despre cum trebuie scris un editorial: un singur aspect, tratat limpede, logic, fără nuanțe, fără figuri de stil, într-un stil mai degrabă oral. Ecartul dintre editorialele lui Cristoiu și restul paginilor explică de ce am folosit cuvântul „homeopatie“. De fapt, zecile de știri mai mult sau mai puțin penibile duceau, împreună cu ele, în tiraje uriașe, una dintre vocile cele mai critice ale vremii. Iar faimosul articol despre găina care a născut pui vii – semnat în „Evenimentul zilei“ de Cătălin Ștefănescu (nu același cu cel de la TVR!) – nu este doar un canular de un umor nebun, ci și o parabolă a degradării presei în căutarea senzaționalismului.