Guzgano-păduchioșii carpatini

Simțind nevoia să-i ajusteze Țiganiadei o nouă talie prin „traducerea” ei în proză, Traian Ștef publica în 2010 Povestirea Țiganiadei după Ioan Budai-Deleanu. Atunci, autorul propunea cititorilor o variantă actualizată, adecvată, în datele ei esențiale, schimbărilor de paradigmă literară și mutațiilor de sensibilitate. Interesat de aclimatizarea epopeii la contemporaneitate, poetul orădean era atent la permanenta prelucrare a vechiului, la culisarea între prezentul și trecutul literar pentru uzul celor neobișnuiți cu stihuri datate. În spiritul celor spuse de Ioan Budai-Deleanu, că „poemationul” său este „numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș’alții“, și Povestirea Tiganiadei după Ioan Budai-Deleanu se voia o carte despre români de astăzi, în care se repuneau în discuție tarele și slăbiciunile societății noastre civile („ș…ț prin țigani se înțeleg și alții care procedează ca țiganii oarecând. Cel înțelept va înțelege”). Dacă Țiganiada rămâne o mare capodoperă parodică scrisă în perioada delimitată de Paul Hazard ca fiind a „crizei conștiinței europene” (1780–1830), „traducerea” lui Traian Ștef se dorea a fi o radiografiere a crizei conștiinței (noastre) europene actuale.

În noul său volum Epopeea șobolanului Louse, conceput după regulile clasice (un prolog, un număr de 11 cânturi și un epilog), Traian Ștef duce mai departe această intenție de îndreptare a moravurilor neamului, când „Lumea se preface/ Își amestecă primejdiile”. Încă de la început, poetul-„narator” afirmă: „Aveam așteptări asemenea marelui Ardelean. Deleanu/ Și temeri/ Să nu fie stăpânită țara noastră/ De fața amarnică a Marelui Rău” (p. 11). Dacă, în Cântul VIII, un păduche și un purice se aruncară la picioarele unui anume Teleormanicus și „Îi cerură ce-i place mai mult/ Să audă/ S-alunge judecătorii/ Să dea lege pentru hoție/ Și-n pușcărie să stai cu simbrie” (p. 80), Epilogul ne oferă întreaga cheie de lectură. În final, topo­grafia epopeii se conturează ferm pe un tărâm coșmaresc proliferat la scară endemică: „Prin Munții Carpați/ Mari struțocămile ocupă intersecțiile/ Schimbă legile/ Circulației/ Iau puterea ca pe o batistă de jos/ Își împart toată țara/ Îi hrănesc pe supuși cu pieile lor lepădate/ Își doresc puterea promisiunii și/ Nu văd cum puricii și păduchii cresc/ Pe corpul lor/ Cât niște guzgani uriași/ În timp ce clarvăzătorii de obște/ Arată un cal alb/ Care trece fără călăreț/ Peste asfințituri” (p. 113).

Căzut pe gânduri în singurătatea odăii și a înserării (asemenea poetului-emir macedonskian, din Noapte de decemvrie, care „trăsnit stă de soartă,/ Cu nicio schinteie în ochiu-adormit”), poetului din Epopeea șobolanului Louse i se înfățișează un oaspete nepoftit, sosit din prin canale sordide. Șobolanul, cu darul său prevestitor, se crede Trimisul Puterii pe Pământ și îi poruncește poetului să fie vocea lui înfricoșătoare anunțând din goarna apocaliptică marile primejdii ce amenință neamul și țara. Tema scrisului „canalizat” înspre locuri derizorii, comune, decăzute, apare ca o posibilă contrapondere la invaziile și asediile neliniștitoa­re, nu fără o anume conștiință a precarității actului scriptural, a fragilității cuvântului sau chiar a vinovăției creatorului, în măsura în care se descoperă ca fiind indiferent la tensiunile și dra­mele existenței concrete: „Dă-o-ncolo de poezie/ Că nu se scrie în cap/ Ci se scrie în niște canale/ Pe care e pus un capac” (p. 54). În asemenea versuri, se concentrează „proiectul de țară” vizionar din „epopee”, care constă în efortul dificil al reabilitării unei purități în degradare.

Dacă teama inexplicabilă de inofensivul șoricel trădează faptul că orientarea teriomorfă a imaginației formează un strat profund, pe care experiența nu-l va putea niciodată contrazice (într-atât de refractar este imaginarul la dezmințirea experimentală), ce să mai spunem de apariția șobolanului? Prin valorificările sale negative pe care le comportă, deoarece ni se face o mare silă, dacă nu groază, atunci când îl vedem, șobolanul este dintotdeauna purtătorul unui mesaj teriomorf. Aceasta explică faptul că imaginația noastră este marcată profund de tot ceea ce o poate agresa și că bestiarul amprentează puternic atât reveria individuală, cât și mentalitatea colectivă. Or, credibilitatea desfășurării acestei false epopei a lui Traian Ștef este asigurată de coerența câtorva obsesii, a unui imaginar veridic al angoaselor, care ar merita sintetizat în câteva pagini, deoarece se impune considerarea cânturilor sale drept elemente ale unui întreg foarte bine reliefat.

Epopeea șobolanului Louse este, de fapt, a unui singur personaj – dublul vizionar al autoru­lui (un fel de „mon semblable –, mon frère”), care nutrește un imaginar funambulesc prin secvențe fals dialogate sau prin monologuri confesive, având drept focalizare trupul… țării (la un moment dat, șobolanul se preface în păduche și ia un nume de împrumut). În fond, Traian Ștef este prins în capcana (pentru șobolani!) a propriilor viziuni, dorind întemeierea unui nou neam „carpatin guzgano-păduchios”, mai bun și mai curat. Trezirea celor doi protagoniști la realitate se întâmplă când le era lumea mai dragă: „Dar cocoșul cântă a treia oară/ După scriptură/ Mai cu jumătate de gură/ Și se trezi guzganul din visul descântat/ Și-l trezi pe poet/ Din visul ficțiunii deșarte/ Și-și plânseră de milă fiecare în felul său” (p. 88). Arhitect cu privirea aplecată înspre underground-ul nostru național, deși aparent înregistrează numai suprafețele epidermice sensibile, iritate de purici sau de păduchi, autorul este convins că „ficțiunea/ Nu are prezent/ Nu are viitor/ Nu are răspuns/ Nu are milă” (p. 98). Pe o anumită recesivitate a teatralității, dar una a negativității, a retragerii în sine (ceea ce înseamnă, în fond, conștiința auctorială de sine), se instituie și unitatea de ton a reușitului volum Epopeea șobolanului Louse.