Plecat dintre noi de mai bine de patru ani, regretatul Alexandru Vlad a continuat să fie o prezență constantă, prin volumul său postum de poezie Poemele/ The Poems (ediție bilingvă, 2015), prin romanul Omul de la fereastră (2015), ca și prin numeroasele evocări și comentarii asupra operei sale, apărute în special în revistele literare de dincolo de munți.
Acest interes postum pentru opera lui Alexandru Vlad este explicabil atât prin valoarea acesteia – unanim recunoscută de critica literară –, cât și prin rolul catalizator pe care autorul l-a jucat în viața literară clujeană. Exponent de vârf al optzecismului transilvănean, Vlad a fost, alături de Ion Mureșan, unul dintre fermenții vieții literare în urbea de pe Someș și, totodată, o conștiință civică și publicistică activă. Dispariția sa prematură a întrerupt cursul ascendent al unei cariere care, după romanul Ploile amare (2011), atinsese consacrarea.
Din fericire, urmele lăsate de un autor de talia sa sunt numeroase și încep să iasă din arhive. Până la o ediție integrală a operei, prozatorul și realizatorul de radio Daniel Moșoiu a alcătuit, ca un soi de preambul, o foarte interesantă carte de convorbiri cu Alexandru Vlad. Sub titlul Acordul fin, ziaristul a transcris minuțios dialogurile radiofonice purtate cu scriitorul clujean între 2008 și 2012. Este vorba de trei capitole distincte, cărora li se adaugă un emoționant grupaj fotografic, ce ni-l aduce din nou în fața ochilor pe originalul și neconvenționalul optzecist, în ipostaze caracteristice.
În primul grupaj, sunt reproduse dialogurile propriu-zise purtate cu Alexandru Vlad, în cel de-al doilea este transcris un (vorba lui Nichita Stănescu) „dialog în triunghi”, în care celor doi convorbitori li s-a alăturat poetul Ion Mureșan, iar în cel de-al treilea sunt adunate intervențiile mai lungi sau mai scurte ale prozatorului, înregistrate de Daniel Moșoiu cu ocazia unor evenimente literare.
De prisos să spun că toate cele trei secțiuni ale cărții sunt interesante și chiar indispensabile istoriei literare sau viitorilor exegeți ai operei prozatorului. Ziarist de vocație și prozator el însuși, Daniel Moșoiu este insistent, știe ce să îl întrebe pe interlocutor și, mai ales, conduce interviul către o țintă, într-o permanentă pendulare între mărturisirea omului și auto-exegeza scriitorului. Căci, firește, ca și alți optzeciști (nu toți!), Alexandru Vlad este un prozator dublat de un cap critic bine organizat, format la școala serioasă a Literelor clujene, în cea mai fastă perioadă a lor: deceniile 1970-1990. Ceea ce spune el despre literatură, în general, și despre proza sa, în particular, este de interes pentru oricine se ocupă de poetica și de modelele generației optzeci. După cum și confesiunile care țin de viața privată a scriitorului deschid o fereastră către „curtea din spate” a actului de creație sau către viața literară.
Chiar dacă ar fi niște dialoguri ocazionale, convorbirile purtate de Daniel Moșoiu cu Alexandru Vlad ar fi importante, cum spuneam, pentru istoria literară. Însă autorul lor nu este un ziarist care stă de vorbă cu o celebritate literară clujeană. Daniel Moșoiu este un scriitor care, înzestrat cu uneltele gazetarului de radio, iscodește un prozator semnificativ al postmodernismului românesc asupra rosturilor literaturii. El pătrunde, cum se spune, rapid în mijlocul „atelierului” lui Alexandru Vlad, autor pe care se vede că l-a citit atent și, înainte de a-și pregăti întrebările,
i-a studiat și biografia. Cum e vorba (ne-o spune autorul) de emisiuni lungi, de 50 de minute neîntrerupte de pauze muzicale sau publicitare, cadrul unui schimb de idei substanțial este, astfel, creat.
Un prim aspect important, care merită semnalat în special celor care se ocupă de optzecism, este faptul că Alexandru Vlad nu se raportează la literatură în termeni generaționali. Are prieteni în generația sa, desigur, iar exemplul cel mai apropiat este al poetului Ion Mureșan. Însă poetica sa este una strict personală, în care este vorba de alte modele (Dickens, de exemplu) și de o altă viziune decât cea „tehnicistă” a prozatorilor de la Cenaclul „Junimea” condus de Ov. S. Crohmălniceanu. Nici vorbă de texistență, de textualism sau de tehnica citatului cultural, de parodie și pastișă: „Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele. Cititorul citește cu gândul, nu cu gramatica, nu cu regulile, nu cu inteligența. Dacă tu reușești să te lași citit cu gândul lui, ai ajuns deja foarte aproape de inima lui.” O gândire prozastică mai degrabă organicistă, decât formalistă, într-o generație pentru care meta-romanul pare a fi singura formă acceptată de roman.
O a doua observație: lui Vlad îi este mai apropiat, paradoxal, modelul Hemingway decât modelul Faulkner, cel puțin ca stil de viață. Prozatorul a renunțat, la un moment dat, la radio și televizor, la telefonul mobil, ba chiar și la Cluj! Deși este în mod vizibil un prozator cu inimă rece (ca să împrumut o formulă manolesciană), este un om cu inimă caldă, capabil să se bucure de natură mai mult decât de confortul urban, de pescuit, mai degrabă decât de mediile literare scrobite, pentru care capitala transilvană este vestită. Nu abandonează viața literară – după cum o atestă înregistrările intervențiilor transcrise în capitolul al treilea, a fost un „stâlp” al reuniunilor Filialei Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor –, însă nici nu o fetișizează. Preferă să își transpună talentul în pagină lent, temeinic, în romane, culegeri de proză scurtă sau de publicistică, pe care le tipărește la intervale de câțiva ani. Nu este ahtiat, ca alți colegi de generație, după publicitate și, în pofida faptului că are o poziție civică admirabilă și multe de spus despre evoluția (sau involuția…) societății noastre, nu cred că și-a propus vreodată să apară, bunăoară, la televizor… Este, cu toată experiența sa literară și de viață, un om modest, cordial, fără fumuri de vedetă. Ierarhiile literare nu îl preocupă; totuși, e evident, din modul în care vorbește despre literatură, că-și cunoaște bine locul său. Dincolo de toate, are o frumoasă austeritate personală, reducând cu delicatețe rolul scriitorului la coala de hârtie. Dincolo de aceasta, mitul Marelui Scriitor se rezumă la detaliile unei existențe comune: „A, rămâne și-n viața mea ceea ce rămâne de obicei în viața fiecărui om. Sunt mândru de copiii mei, am o viață de familie-n fond, am un apartament de beton, am o mașină de 1000 de centimetri cubi care poate fi parcată și sub o mașină ceva mai mare, am destule…”.
Îmi place, de ce să mint, și atenția cu care Alexandru Vlad se raportează la critică. Scriitorul român – și mai ales scriitorul de azi – are, de regulă, despre critică opiniile cele mai barbare. Nu și Alexandru Vlad, care are capacitatea de a dialoga cu critica de întâmpinare și o bună înțelegere a valorii unei interpretări profunde a literaturii, ca și al „sitei” critice, de care vorbește același Nicolae Manolescu: „Nu am avut de ce să mă plâng”, spune prozatorul, referindu-se la receptarea romanului său Ploile amare. „Am avut câteva cronici atât de bune, încât am rămas uimit. Ce înseamnă atât de bune? Nu neapărat pozitive. Mecanismul cărții a fost desfăcut și refăcut la loc de către cronicar. Deci critici care cunosc și teorie, și practică, își cunosc meseria, au reușit să desfacă resorturile cărții, neexcluzând altfel de lecturi decât lectura lor, și au reușit să refacă totul la loc și să arate valorile de toate felurile: artistice, de atmosferă, de creare a personajelor. Cronicari adevărați. Am avut cronici foarte bune. Cronicile de la Cluj au fost ceva mai acruțe. Dar, normal, nimeni nu-i profet în orașul lui.”
Firește, admiratorii lui Alexandru Vlad vor găsi – și datorită iscusinței reportericești a lui Daniel Moșoiu – o mulțime de alte puncte de interes în volum. Între care intervențiile lui Ion Mureșan (ca să ating și acest punct) ne oferă o altă ipostază a poetului, cunoscută numai de cei apropiați: cea de original interpret al prozei, al literaturii. Schimbul de „florete” dintre cei doi colegi și prieteni este, poate, neașteptat de serios, dar tonic prin substanță. Chiar dacă generația 1980 n-a confirmat toate speranțele puse în ea, a adus în scenă un nou cod literar, ale cărui semne le vedem și azi în modul în care citim și scriem texte…
Asemenea rememorări ale prezenței scriitorului în Cetate ar trebui să apară mai des, nu numai spre neuitarea celor plecați dintre noi, ci și pentru a ne aminti măcar uneori, când ne simțim sufocați de atâtea cărți searbede, cum arată literatura adevărată.