Al doilea sfert de veac – eschivă și pactizare

Așa cum am afirmat și în contextul cronicii pentru primul volum al acestui grupaj de memorii semnat de Lucian Boia (Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac, Humanitas, 2018), pentru cine nu este familiarizat cu genul memorialistic, menționez că nu este deloc facil să îți așterni amintirile într-o formulă literară și, mai ales, succintă. Or, acest prim volum întrunește într-o manieră elegantă unghiurile de analiză atunci când provocările și dificultatea rezidă în riscul contaminării cu amintiri mai târzii, cu clișee preluate aposteriori din viața de adult, cu episoade povestite de contemporani și preluate ad litteram ca inserându-se firesc într-un parcurs propriu. În cel de-al doilea volum însă, apărut în cursul acestui an, Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac (Humanitas, 2019), istoricul bucureștean ne oferă o confesiune lipsită de charmul și de excelența literară din cel precedent. Deși apariția acestui volum era inerentă – într-un fel, anunțată prin titlu de celălalt –, conținutul paginilor respiră un aer de previzibilitate și de monotonie discursivă: ambiția (firească, desigur) de a deveni universitar, deschidera către înțelegerea anumitor tipare de gândire pe care le dezvoltă mai târziu în contextul studiilor sale, ideea punerii sub semnul întrebării a utopiei comuniste, cu toată recuzita ei absurdă (cea a toleranței, a supraviețuirii, a rezistenței la înregimentare), precum și cea a creării unei identități aparte și a unui imaginar propriu într-o lume populată de tipare de gândire diferite. Iar dacă primul volum conține în sine un joc seducător cu trecutul, o sustragere elegantă, în condițiile posibile, la oferta ternă și obtuză a totalitarismului, cel de-al doilea presupune tocmai eschiva și chiar pactizarea (într-o anumită măsură, argumentată în text) cu un sistem în care absurdul își avea rolul principal. Dar – așa cum ține să precizeze istoricul în ultimele pagini – „Nu am semnat (cu Securitatea) nici un angajament!” și, afirmă mai departe, „În orice caz, un dosar Lucian Boia nu există la CNSAS.” Care ar fi scopul acestor precizări? – firește, menționează în continuare, ca răspuns pentru unele speculații actuale din jurul domniei sale: „Aveam doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit.” (…) „Am ținut să reconstitui raporturile mele cu Securitatea, fiindcă îmi permit să cred că știu mai bine decât alții despre ce a fost vorba. Circulă pe seama mea tot felul de povești stupide.”

Pentru un istoric știe perfect ce își dorește încă de la începutul îndelungatului cursus honorum și anume, să ajungă profesor universitar. Și, firește, în plin comunism fiind, este nevoit să facă anumite compromisuri (motivația pe care o avansează ține de numărul orelor pentru calculul normei) inclusiv acela de a preda un curs de „Probleme fundamentale ale istoriei patriei și partidului (în vederea educării studenților în spirit patriotic)”. Deși se pare că a fost (și) parte a instituției propagandei în învățământul universitar – așa cum reiese din aceste fapte – Lucian Boia afirmă totuși că „Am încercat să fac un curs decent, evitând pe cât posibil concesiile ideologice.”

Partea cu adevărat interesantă a cărții care nu este umbrită de nicio previzibilitate ține de conjuncturile, momentele și întâlnirile providențiale cu occidentalii (cea cu istoricul Josef Macurek – din care s-a creat pasiunea pentru mișcarea națională a românilor transilvăneni, cea cu Helga Abret – de care s-a legat revelația planetei Marte și istoria imaginarului, cea cu Carbonell sau Keith Hitchins) din care au rezultat mai târziu cărțile cu adevărat valoroase pe care ni le-a oferit istoricul bucureștean și studiile sale din domeniul istoriografiei. (Great Historians from Antiquity to 1800, L’exploration imaginaire de l’espace, La Fin du monde: Une histoire sans fin, La Mythologie scientifique du communisme, Entre l’ange et la bete: le mythe de l’homme different de l’Antiquite a nos jours etc.)

Cum am trecut prin comunism este o carte care mizează pe onestitate (uneori autorul recurge la fragmente de corespondență pentru a-și susține afirmațiile), pe care, cu siguranță, Lucian Boia a avut nevoie să o scrie ca argument personal, un reflector pus pe tarele fostului regim și, firește, un decupaj de memorii nu lipsit de o oarecare ironie, dar și străbătut de ideea compromisului și a sistemului pile-relații la care majoritatea românilor era nevoită să recurgă pentru a supraviețui comunismului.