Efectul de ecou, Ramuri (nr. 4)

Un articol foarte bun, intitulat Falsul idealism, divizarea, imaginea, semnează Adrian Popescu în Ramuri (nr. 4). Textul pune în discuție, cu argumente, nuanțat, ruptura care există (și face ravagii) în spațiul literar autohton. Îl propunem pentru rubrica noastră Efectul de ecou și reproducem mari extrase din el, convinși că subiectul dezbătut și punctele de vedere exprimate de poet sunt de interes și pentru cititori, și pentru lumea literară însăși:

S-au împlinit mai mulți ani de la cutremurul devastator din 4 martie 1977, prilej de a ne aminti de cei nouă scriitori dispăruți atunci. Un fel de antologie comemorativă, 9 pentru eternitate, adunase din presa vremii cam tot ce s-a scris memorabil despre A.E. Baconsky, Al. Ivasiuc, Mihai Petroveanu, Veronica Porumbacu, Mihai Gafița etc. Descoperim, recitind-o, că se vorbea sincer despre solidaritatea în momentele grele a unei mari familii, cea a scriitorilor de atunci. Desigur că nu toată lumea se simpatiza, dar de respectat se respecta, existau două orientări, cum ne amintim, aripa occidentalizantă, pro-europenă, grupată în jurul revistei România literară și cea protocronistă, strânsă în jurul revistei Luceafărul. Numai că indiferent cărei dintre tabere te raliai, cronicarii îți analizau cărțile, nu le ignorau. Azi, dacă ești ca mentalitate în cercul celor de la România literară și al celor opt publicații literare ale Uniunii Scriitorilor, printre care un alt, înnoit Luceafărul de dimineață, atunci pentru celelalte publicații nu exiști ca scriitor, fie bun, fie rău. Ba mai ești considerat și depășit, pe bloguri, pentru că nu aderi la postmodernismul triumfalist. Două generații cu propriile table de valori divid lumea culturii literelor contemporane, ce e valoros la unii, ce e mediocru la alții. Deruta cititorilor este sporită de concursurile pe rețelele literare, care-și omagiază propriile alegeri estetice. Unde să găsești o convergență a criteriilor estetice, o punere de acord rezonabilă în aceste dispute neproductive intelectual? Polemicile irigă țesutul vieții literare, dacă sunt făcute cu bună-credință, propunând un punct de abordare socotit corect, mai potrivit realității, de acord, dar nu anulând, de dragul alinierii la un trend al relativismului, un set de criterii valide dincolo de concepțiile critice de ultima oră. Modernismul e și rescriere, și «negociere», dar nu demolare. Noutatea nu e mereu fertilă estetic, așa cum mocnirea în convenții este moarte sigură. Dar oare este imposibil un echilibru intelectual între extreme? Poate există un nucleu iradiant, statornic care trece dincolo de timp. Fericit cine-l găsește și se poate bucura de el… Literații cu ambiția de a fi mereu pe prima pagină a actualității literare nu-l prea prețuiesc, și-au primit aici răsplata, sunt pe primele pagini, dar bulgărele acela de aur nu l-au ținut în palmă, ori, dacă l-au ținut, s-au grăbit să-l schimbe pe arama lucitoare a popularității. «Una e talentul, alta e maniera».

O carte de proză, de pildă, poate fi declarată «cartea anului» de un prozator și elogiată excesiv de tinerii elevi ai unui liceu unde există un cenaclu, ca pur și simplu «uriașă», sau «un capitol cultural», dar privită cu prudență de criticii literari cu statut profesional recunoscut. Ce să priceapă de aici un cititor oarecare? (…) La încheiatul Turnir de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor, au fost poeți care nu au ținut cont de prejudecăți generaționiste și de afilieri în jurul unor publicații, semn că, judecate lucid, pot fi depășite anumite situații conflictuale și clarificate unele distorsionări ale realității și, abia apoi, luate deciziile. Una e însă onesta analiză a unor fapte, declarații, intenții și în consecință luarea unei decizii responsabile, alta e ipocrita declarație de principii și o falsă „imparțialitate“ tipic românească. Mai grav este când ne repezim cu acuzele sau scuzele unui pseudo-idealism, teoretic, de cabinet, subiectivizat de grija pentru propria imagine. Iar total deplasat, lipsit de nuanțe și aiuritor, este adoptarea unui ton catastrofic de genul «o rușine națională» pentru cele survenite la Botoșani de 15 ianuarie, anul curent, vezi Dilema veche. Este păcat că în acest scandal, artificial creat și amplificat, nu e nimic limpede, ci din contră totul e cam tulbure. Juriul este când scuzat, mai precis se autoscuză, pentru acordarea premiului următorului propus, poetul Liviu Ioan Stoiciu, premiul pe care-l merita, desigur, când învinuit că nu i-a acordat premiul, meritat, poetului Constantin Abăluță. Acesta inițial a promis că va veni la decernare, apoi a intervenit ceva care a dat totul este cap. În Observator cultural, juriului i se cere demisia, la fel în Dilema veche. România literară dimpotrivă aduce ca argument Regulamentul juriului. Eu cred că fără a lua în considerare toate elementele realității, greșim prin practicarea acestui pseudo-idealism, o retorică de fapt care dă bine în ochii naivilor. Această disponibilitate veselă, autosuficientă pentru a comenta orice eveniment, ne aduce un efemer profit mediatic, dar reflectă o lipsă de maturizare etică.“

Am fi tentați să introducem o diferență față de opiniile exprimate de Adrian Popescu: noi avem sentimentul că această prăpastie din interiorul lumii literare nu este schisma dintre două tabere cu concepții, cu programe literare diferite. Credem că, în realitate, există o singură tabără, a literaturii înseși, și o seamă de nemulțumiți care aspiră la o poziție mai înaltă în ierarhiile literare (cele instituționale și cele ținând strict de evaluarea lor ca autori). Credem că tot războiul a pornit de la aversiunile lor pur umane, văzându-se respinși în dorința lor de a ocupa poziții de decizie. Lângă ei s-a strâns o ceată de marginali, fiecare cu motivația sa și abia așteptând să pornească micul măcel abstract. Ei toți, de la un moment dat, și-au îmbrăcat aversiunea, resentimentele personale, în haina mult mai convenabilă a refuzului pe motive de valoare și astfel s-a dat impresia că ar exista două tabere despărțite prin convingeri privind sensul literaturii. Când, în realitate, nu era vorba decât de pofta nesatisfăcută a unor autori triști de a ajunge pe cai mari.