Efectul de ecou: revista „Familia”

În „Familia” nr. 6, citim două articole prin care Ioan Moldovan și Traian Ștef îi dau cuvenita replică lui Ion Simuț, cel care a publicat într-un număr precedent al acestei reviste un text, pe cât de răuvoitor pe atât de nedrept, împotriva revistelor literare. Să precizăm că toți trei fac parte din redacția lunarului de cultură orădean. Să amintim și că Ioan Moldovan și Traian Ștef sunt doi poeți și eseiști care, pe lângă literatura lor de certă valoare, au merite deosebite în crearea unui climat cultural remarcabil în această parte de țară, atât în calitate de conducători ai revistei „Familia” (unul e director, iar celălalt e redactor-șef), cât și prin organizarea la Oradea a unor evenimente literare de anvergură națională. Reproducem părți semnificative din intervențiile lor, care ne dau o imagine dinăuntru a acestui conflict și ne inițiază în „tainele” decepționantului personaj I.S. Așadar, iată ce scrie, printre altele, Ioan Moldovan în precizarea sa intitulată „Ion Simuț față cu re…vistele literare”:

De parcă până la intervenţia sa elegiacă nu a fost dezbătută tema rostului lor, Ion Simuţ se ipostaziază în paznic de far la marea revistelor culturale, un judecător de foarte sus, un avizat care îşi poate permite să certe greşalele «resurselor umane» implicate în facerea revistelor, uitând (intenţionat, cred) că imediat după revoluţie el a trecut cu mare viteză de la meseria de redactor la «Familia» la cea de dascăl universitar, urmând cu mare străduinţă şi pasiune treptele ascensiunii universitare, dar păstrând şi jumătate de normă de redactor, ca o dovadă că prima iubire nu s-a stins, chit că aportul său la supravieţuirea-vieţuirea-afirmarea revistei a fost zeci de ani precar în raport cu regularitatea lunară a salariului. Să amintim aici doar eforturile pe care revista (redactorii, adică) le-a făcut an de an pentru continuitatea unor manifestări culturale de mare prestigiu, cele mai cunoscute fiind «Zilele Revistei Familia» şi «Premiile anuale ale Familiei», un mod de acţiune culturală menit să lărgească efectul educativ şi spiritual al publicaţiei şi altfel decât prin simpla editare a revistei, prilej oferit comunităţii de a se întâlni cu cei mai importanţi scriitori, de a dialoga, de a interacţiona în varii modalităţi. An de an, la Oradea, în organizarea «Familiei» , scriitori de vârste, stiluri, orientări diferite au venit să împărtăşească publicului experienţa şi vocaţia lor culturală, în numele solidarităţii cu «Familia», revistă apărută cu mai bine de 150 de ani înainte şi despre care astăzi redactorul ei Simuţ nu poate să spună nimic decât să o includă în rândul celor o sută de reviste literare care alcătuiesc «o presă literară inflaţionistă, şablonardă, uniformizantă, rubricardă, îmbătrânită, inerţială, nejurnalistică, indiferentă la public, nevandabilă, sectară, provincială», ca să mai citez din colegul Simuţ. Generalizările sale dizolvante privitoare la starea revistelor literare de astăzi indică pierderea lucidității critice, ignorarea naturii disociative a spiritului critic, ceea ce a iscat ecouri de uimire, iritare, mâhnire, revoltă din partea confraților.

Articolul lui Simuţ dă impresia materializării textuale a unei crize personale ale cărei tensiuni şi stări emoţionale sunt proiectate de victima lor asupra unei realităţi exterioare, în acest caz, revistele literare şi cei ce le fac. Toate, toţi «au murit demult» – cu excepţia a trei reviste (trei din sută, ce mai contează!). «Ceea ce vedem sunt stafiile lor», scrie Simuţ. El scrie ce vede el: stafii peste tot, mişunând ca nişte zombi prin intelectul său, articolul fiind plin de enormităţi (observaţiile juste se pierd în opulenţa negativelor) pe care parcă te sfieşti să le iei în serios, ca în faţa unui «pacient care nu-şi cunoaşte boala şi simptomele ei», cum însuşi notează, vorbind însă despre presa literară. Ion Simuţ a scris, după părerea mea, o «elegie» despre propria sa poziţionare în cultură şi impresia de actant resentimentar nu e absentă din peisajul său interior. Fireşte, balansul între ideal şi real poate ipostazia nesfârşite chipuri ale dezamăgirii. Cel al lui Ion Simuţ îmi apare întristător de schimonosit.”

Și iată ce notează Traian Ștef în cadrul rubricii sale Solilocviul lui Odiseu, sub titlul „Un om năcăjit”:

Numai un om care și-a pierdut mințile nu se gândește la postura în care e pusă redacția care publică acest text. Mai ales că acela a fost peste 30 de ani beneficiarul material și de imagine al acestei reviste și al celorlalte. Mă întreb dacă nu era și el mai fericit dacă mergea la Cluj (eu și Moldovan eram acolo, plus alți directori de reviste) să-și vadă nepoata nou-născută, decât să declanșeze acest război pentru care mai adună încă oaste (de strânsură).

Îi cunosc pe aproape toți redactorii revistelor literare din țară și mă simt stânjenit în fața lor. Mulți ne-am întâlnit la Arad, în mai, unde s-a discutat tocmai despre revistele literare, la Colocviul Național dedicat lor. Cei mai mulți nu sunt universitari. S-au dedicat acestor reviste uneori fără să primească rușinos de micile salarii, cu lunile, ba, ceea ce se întâmplă acum la „Hyperion”, au dat bani de la ei. Și colaborările sunt pro bono, doar revistele Uniunii Scriitorilor plătind drepturi de autor. Apoi, aceștia au fost cei mai implicați în a crea nuclee de scriitori locali și a-i face cunoscuți, au creat alte instituții, fiind în majoritatea cazurilor în centrul evenimentelor culturale din orașele lor mici sau mari.

Revistele literare se hrănesc cu literatura prezentului, în ele publică autorii în viață, așa cum sunt, mai mult sau mai puțin valoroși. După Simuț, sunt morți cu toții. Mai trăiesc, totuși, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Corneliu Leu, Francisc Păcurariu, Francisc Munteanu, Dumitru Popescu, Dumnezeu să le dea sănătate, că Nicolae Breban e acuma un pensionar care face o revistă moartă. Mai trăiește și Titus Popovici, că ieri-alaltăieri a venit colegul nostru cu propunerea de a publica o scriere a acestuia de o sută de pagini într-un singur număr de revistă. Număr viu, atractiv, divers.

Observ – am și alte exemple decât cele din textul lui – că Simuț gândește în absolut: la el nu există decât doi poli, viul și mortul. Problema lui este mortul, dar oricum ai lua-o, nu se potrivește: cum să învie mortul (aicea zice că are soluții) sau cum să moară mortul (aicea zice că are mai multe soluții).

Dar ce ați zice dacă Ion Simuț ar trece la popie, după ce ne-a popit pe toți… Nu e dincolo de memoria multora dintre noi scrisoarea adresată domnului Eugen Simion, președinte atunci al Academiei, în care se arăta alarmat de pericolul care paște literatura din Transilvania, redactorii-șefi ai revistelor fiind greco-catolici. Asta a fost, căci acuma cere îngăduință și bani greco-catolici pentru a îngriji și edita predicile lui Iustin Popfiu. Am reacționat, tot în revistă, și atunci, iar mulți colegi au zis că ne puteam spăla rufele în redacție.

De fapt, numele lui nu este legat de prea multe idei. Eu știu una singură, potrivnică poeziei și poeților, de care se ține și de data asta. Până și de la „Echinox” zicea, tocmai la aniversarea de 50 de ani, că nu va rămâne nici un poet, iar dintre prozatori, unul singur, Eugen Uricaru. Eu cred cu totul altceva, că, din păcate, cultura noastră are mai mulți poeți mari decât prozatori mari.

Fostul meu coleg (când apare acest număr nu vom mai fi colegi) practică, văd, și jelania, în ziarele orădene și „Observator cultural”, vorbind despre drobul de sare, adică despre lucruri nefăcute (represalii), ca și cum ar fi fost făcute. E o tehnică ușoară. Revoluționarul se tânguie după ce își aprinde casa, ca milițianul ajuns acasă după ce și-a amendat nevasta.

Cât despre bunele lui intenții, s-o lase pentru credulii naivi sau proști. S-a trezit tocmai la bătrânețe că are soluții, dar în paginile revistei al cărei salariat era a „călcat” în ultimii 10 ani mai rar decât omul pe lună. Vorbește despre tineri? Au roit în jurul lui studenții sau studentele în cei 30 de ani de profesorat universitar? Îl recunoaște vreunul de maestru? A adus ceva nou, prestigios, în Filologia orădeană în cei 8 ani ai decanatului său? Criticul a scris barem o recenzie despre vreo carte a unui orădean? A mizat pe un scriitor din generația lui sau pe un tânăr?

Ar fi legitimă întrebarea de unde vine această înverșunare a mea. Îmi dau seama și eu, își dau seama și colegii mei cât de mult ne-a prostit și ne-am lăsat prostiți de cineva care folosea «Familia» la nevoie, pentru jocuri personale, de adresă poștală unde să-i vină corespondența, cărțile. De multe ori îl citez pe fostul și regretatul nostru coleg, Crăciun Bejan: „pe băiatu ăsta nu-l interesează numa’ buricu lui.”

Nu avem prea multe comentarii de făcut. Lumea literară este întocmai ca lumea cea mare: plină de tot soiul de oameni. De unii, cum este Ion Simuț, se cade să stai departe, fiindcă mereu va căuta să te prostească, așa cum vedem că a procedat cu colegii lui orădeni.