Adrian Niculescu și „noul 1848”

Adrian Niculescu s-a specializat de ani buni în istoria Revoluției Române de la 1848-1849, numai că Domnia Sa, fiind un istoric-participant, nu poate trăi doar prin studiul dimensiunii temporale a trecutului. Gânditorul Adrian Niculescu vede timpul în unitatea sa, în curgerea sa fluentă și, fără să creadă că istoria se repetă, remarcă anumite similitudini și chiar câteva constante care revin pe parcursul afirmării ideii de libertate, inclusiv la români. Specializat în istorie la București și la Montpellier, cu îndelungi stagii de predare și cercetare în Franța și Italia, Adrian Niculescu trăiește istoria și o trăiește adesea ca discurs literar, fiind atent mereu la narațiune, la curgerea limbii, la comparații și metafore, încât știința de a cunoaște trecutul se îmbină la Domnia Sa cu arta de a vorbi frumos, armonios, expresiv despre viața oamenilor care – printr-o convenție a noastră – au trăit în trecut.

În cucerirea și statuarea prin lege a dreptului nostru la libertate (și fericire), Revoluția de la 1848 rămâne fundamentală. Ea a trasat clar întreg programul de formare și de modernizare a României de la jumătatea secolului al XIX-lea până la 1918. O componentă de temelie a acestei emancipări individuale și naționale era atunci (și a rămas până azi) libertatea presei. Autor al cărții recent apărute –1848-1989: de la Primul la Noul ’48 –, Adrian Niculescu propune o comparație a celor două revoluții, situate la aproape un secol și jumătate una de alta, iar primul numitor comun remarcat este setea de libertate a românilor. Din studiile sale mai vechi, inclusiv din teza de doctorat, știm că primul ziar liber din istoria națiunii se numește „Pruncul Român” și că acesta a apărut într-o zi de sâmbătă, 12 iunie 1848 (a doua zi după Proclamația de la Islaz, care marchează începutul Revoluției). Autorul a studiat toate cele 32 de numere, publicate la distanță de câte trei zile unul de altul, până în ziua de 11 septembrie, ceea ce plasează Revoluția între două extreme simetrice (11 iunie-11 septembrie 1848). Este primul ziar fără cenzură din istoria României, subliniază autorul. El reprezintă libertatea de expresie, ceea ce este fundamental pentru revoluția din data de 11 iunie 1848. Adrian Niculescu este de acord că, precum în cazul celei din 1989, această revoluție a fost o lovitură de stat militară, ceea ce înseamnă că inevitabil orice revoluție este și o lovitură militară, dar nu toate loviturile militare sunt și revoluții. Ziua de 12 iunie – susține cu tărie autorul – ar trebui să fie Ziua Românească a Libertății, fiindcă este o zi de importanță națională, care, introducând libertatea presei, a dat și primul ziar care avea ca prim titlu pe toată pagina lozinca „Trăiască România Liberă!”. Exact același lucru s-a strigat și pe baricadă în București, dar nu numai în București, în decembrie 1989.

prin aceste judecăți de valoare, istoricul, cu viziune largă universală, face ca opoziția sau antiteza invocată de mulți între lovitură de stat și revoluție, la 1989, să fie superfluă. Și despre 1848-ul românesc s-au spus și s-au scris multe, atunci, în epocă și după evenimente, anume că întreaga mișcare a fost opera străinilor, că a fost lucrarea Masoneriei, că doar elitele subțiri au știut ce fac, pe când masele au fost doar manipulate etc. Niciun specialist nu neagă azi pregătirea revoluției noastre de la 1848 și peste hotare, nici rolul unor intelectuali și oameni politici francezi în stimularea evenimentelor noastre și nici chiar rolul Masoneriei în întreg 1848-ul european (prin urmare, inclusiv românesc). Dincolo de aceasta însă, mii de mărturii ne arată impresia maselor de participanți, care știau că schimbă țara și lumea, ne relevă șuvoaiele care trăiau din plin schimbarea și care aveau obsesia libertății. Adrian Niculescu a studiat aceste surse de la 1848, dar și pe cele din 1989 și a găsit chiar constantele psihologice ale acestor mișcări de masă. Nicolae Bălcescu, de la a cărui naștere au trecut, iată, exact două secole, amărât și revoltat că – în viziunea unor „analiști” și „formatori de opinie” contemporani lui – poporul român era complet scos din scenă în favoarea conspiratorilor, a străinilor, a complotiștilor și a „Europei civilizate”, a scris cuvinte fatidice, bune de folosit azi ca memento: „Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza Revoluției Române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferință și lucrare a poporului român asupra lui însuși“. Acest citat din Nicolae Bălcescu rezumă foarte bine semnificația Revoluției române de la 1848. Prin urmare, crede Adrian Niculescu, Revoluția Română de la 1848 se cheamă „română” fiindcă s-a făcut prin și pentru poporul român, prin reprezentanții acestuia, care purtau în sine atunci aspirațiile de libertate ale masei de români. În legătură cu această primă revoluție a noastră de anvergură europeană, autorul semnalează câteva particularități deloc de neglijat: pentru mulți intelectuali și chiar specialiști occidentali, frontierele revoluției se opresc la Habsburgi, la Viena și la Pesta, dar mișcarea a fost mai amplă și s-a extins și la est și, mai ales, la sud de Carpați, încât Țările Române erau atunci singurele state din creștinismul oriental care au avut revoluție; fruntașii Revoluției Române erau educați în Occident, știau ce înseamnă modernizarea și doreau să făurească modernizarea noastră, încât pot fi numiți adevărați „părinți ai națiunii” (în sensul american); 1848 a însemnat prima instaurare a libertății la noi, prima sincronizare vizibilă cu Europa, prima pulsație la unison. Adrian Niculescu merge apoi mai departe de 1848 și urmărește aplicarea programului, unirea de la 1859, reformele lui Cuza, aducerea dinastiei străine, independența, proclamarea regatului, pașii spre Marea Unire, actele din 1918, epoca interbelică, deceniile comuniste și descătușarea de la 1989. Remarcă o serie de asemănări între 1848 și 1989, de la lozincile identice și de la acordurile aceluiași cântec („Deșteaptă-te, române!”), devenit imn național, până la aspirațiile de libertate ale poporului, la entuziasmul străzii, la impresia masei de participanți despre facerea istoriei, despre schimbarea destinului națiunii. La 1848 – se argumentează –, dorința liderilor, influențați mulți dintre ei de ideile de stânga, liberale (în vogă în Franța, de la istorici precum Jules Michelet și Edgar Quinet până la literați precum Victor Hugo și Lamartine), era abolirea feudalismului și a chingilor feudale care țineau în stagnare și chiar în înapoiere societatea. Adrian Niculescu arată că după 1945-1947, în România a urmat un recul comparabil cu un nou feudalism izolator și autarhic, încât momentul 1989 a marcat o altă ieșire din feudalism, anume ieșirea din noul feudalism (comunist) și începutul revenirii spre Occident. Prin ambele mișcări – cea de la 1848 și cea de la 1989 – s-a urmărit intrarea sau reintrarea noastră în Europa, în Europa care conta și care devenise modelul de civilizație avansată și de cultură de cel mai înalt nivel. Cu alte cuvinte, cele două revoluții au marcat și descătușarea noastră din captivitatea Răsăritului și sincronizarea/ resincronizarea cu lumea Occidentului european, de unde ne veniseră odată numele etnic, limba, credința și, în fond, identitatea.

Martorii care mai sunt în viață știu cum a fost pe străzile din București, din Timișoara, din Cluj în 1989. Eu însumi sunt un martor, prezent pe străzile Brașovului în decembrie 1989, când lumea care era atunci în stradă nu se gândea nici la conspirații, nici la străini, nici la luptători-teroriști. Acele două-trei zile au fost sublime, pentru că românii simțeau că fac istorie, că ideea de libertate se poate întruchipa, că Dumnezeu era alături de noi. Veneau la Brașov mulțimile din cartiere, în frunte cu prapori luați din biserici și se gândeau că ele construiesc o lume nouă și că românii merită această lume primenită. Prin evocarea acelor clipe, profesorul Adrian Niculescu a făcut o pledoarie pentru bună cuviință, pentru echilibru, pentru cumpătare și, mai ales, pentru necesitatea cultivării ideii de libertate. Este vorba despre un elogiu bine documentat al acestei idei de libertate. Cartea ne obligă să nu mai bagatelizăm ceea ce a fost și este de valoare pentru „mulțimea” aceasta (pentru unii informă), pe care se cuvine să o numim poporul român sau națiunea română. Altminteri riscăm să devenim pigmei și să ne disprețuim, în primul rând, pe noi înșine. Cartea este și un îndemn de a ne prețui – în chip realist – noi pe noi, ca să ne poată prețui și alții. Discutarea comparativă a momentelor 1848 și 1989 – adică a unor evenimente diferite și îndepărtate în timp – reprezintă un act de curaj asumat de autor și o provocare pentru noi, cititorii. Adrian Niculescu ne-a obișnuit, de altminteri, cu o asemenea manieră de abordare comparativă, care este corectă din punct de vedere istoric, câtă vreme recurge la argumente greu de spulberat, dar care este și neortodoxă și chiar iconoclastă pentru unii, fiindcă nu de puține ori asocierile sunt surprinzătoare, neașteptate.

Adrian Niculescu ne îndeamnă prin cartea aceasta nu numai să nu uităm, ci și să nu diminuăm, să nu bagatelizăm și să nu catalogăm grăbit valori, idei, oameni și, până la urmă, un întreg popor, al nostru. Ne spune istoricul că sunt în viața popoarelor curgeri line de zeci și chiar sute de ani, dar că sunt și clipe sublime, care, dacă nu sunt sesizate și reconstituite așa cum au fost, se pot cufunda în uitare, ceea ce nu merită nici anul 1848 și nici anul 1989. Cartea de față a lui Adrian Niculescu se citește cu sufletul la gură, pentru că este scrisă cu nerv, cu păsare și cu grija pentru veridicitate, într-o limbă românească armonioasă și plină de sevă. Iar în urma lecturii, cititorul rămâne „instigat” la gândire, la regândire, la aprofundare, la cunoaștere, ceea ce, în fond, este o marcă a statutului de intelectual.