Presa românească, în primăvara anului 1929, avea să scrie entuziast despre alegerea genialului muzician/compozitor George Enescu ca membru corespondent al Academiei Franceze din Paris.
Legăturile lui cu Franța datează din anii 1895-1899, când s-a perfecționat la Conservatorul parizian cu profesorii José White și Martin Pierre-Joseph Marsik (la vioară), Jules Massenet și Gabriel Fauré (la compoziție). În acei ani a scris patru „simfonii” de școală, printre care Poema Română, op.1 (1897), impunându-se ca un talentat compozitor, dar și ca un virtuoz al viorii în cadrul concursurilor organizate de Conservator, obținând Premiul II (1898) și Premiul I (24 iulie 1899), la absolvire, înmânându-i-se o vioară Bernardel, inscripționată cu numele lui. Ulterior a înființat și condus, la Paris, două formațiuni de muzică instrumentală: un trio cu pian (1902) și un cvartet de coarde (1904). De-a lungul timpului, Franța îi va acorda și Legiunea de Onoare în grad de ofițer (1913) și în cel de Cavaler (1936), stabilindu-se, la Paris (1946), unde a murit (14 mai 1955), fiind înmormântat în Cimitirul Pierre Lachaisse.
În străinătate, Academia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931) și Academia de Arte și Științe din Praga (1937) l-au cooptat membru.
Țara de origine l-a făcut membru de onoare al Academiei Române (1916) și membru activ (27 mai 1932), Secția Literară-Arte, la propunerea lui Mihail Sadoveanu și I. Al. Brătescu-Voinești, iar, la Discursul de Recepție prezentat, în ședința din 22 mai 1933, dedicat lui Iacob Negruzzi, a fost de față însuși Regele Carol al II-lea.
Peste ani, la comemorarea unui deceniu de la trecerea la cele veșnice (1956), va fi evocat de Mihail Jora și Traian Săvulescu, dar și mai târziu (1998), ca pe „un muzicant desăvârșit și un compozitor de mare talent, glorie muzicală a neamului românesc”, cum l-a descris savantul Petru Poni (1916), Președinte al Academiei Române.
În continuare reproducem două articole extrase din coloanele ziarului „Ordinea”, condus de viitorul socru al lui Eugène Ionesco, respectiv Mihai Burileanu, referitoare la alegerea lui George Enescu ca membru al Academiei Franceze, precum și din Enciclopedia României „Cugetarea”, București (1940).
Mircea Coloșenco
George Enescu la Academia Franceză
De curând, ne-a sosit o veste extrem de îmbucurătoare: marele nostru compozitor și virtuos al violoncelului, George Enescu a fost ales cu unanimitate de voturi membru corespondent al Academiei Franceze.
Exponentul culturii geniului românesc, recunoscut de mult pe întreg globul pământesc, primește astfel prin alegerea de la Academia Franceză, recunoașterea oficială a marei lui personalități.
Cine nu-l cunoaște pe George Enescu? Cine nu și-a alintat sufletul la auzul armoniei dumnezeești ce-o făcea el să vibreze prin mâna lui genială? Cine l-a auzit pe Enescu și nu s’a simțit că e mai bun, că viața e frumoasă, că traiul nu-i o povară?
Arcușul lui a fermecat deopotrivă pe toată lumea. Francezi, germani, italieni, americani au fost deopotrivă fermecați de muzica acestui neîntrecut maestru.
Purtător peste hotare a cântecelor noastre populare pe care prin marea lui cultură le-a ridicat până la sferele artei pure, George Enescu a făcut astfel cea mai eficace propagandă nației noastre. Cum – e bine știut – n’au făcut nici a mia parte emisarii noștri culturali, trimiși peste granițe ca să cheltuiască larg o dărnicie făcută într’alt scop.
De trei decenii, maestrul George Enescu ne duce faima, mergând din triumf în triumf.
Cât îi datorăm noi lui George Enescu, nu se poate niciodată prețui. Pentru că geniul lui s’a pus în slujba noastră prin însuși substratul lui românesc.
Și laurii Academiei franceze se resfrâng – spre mândria noastră – și peste poporul din care a ieșit un asemenea om.
(„Ordinea”. București, II, nr. 131,
miercuri 22 mai 1929, p.2)
Franța muzicală
despre George Enescu
Academia Franceză, această supremă chintezentă a intelectualităței mondiale, a ales pe George Enescu în rândurile membrilor ei.
Înalta cinste făcută lui George Enescu se răsfrânge asupra întregului popor român, pentrucă genialul compozitor este pentru muzica națională, ceeace Eminescu este pentru poezia noastră și ceeace d. Nicolae Iorga este pentru cultura românească, adică înfăptuirea cea mai desăvârșită a geniului național.
Franța i-a fost lui George Enescu a doua patrie și el a iubit-o din fundul sufletului, pentru generozitatea și noblețea sentimentelor ei, pentru contribuția ei strălucită și covârșitoare adusă culturii mondiale, pentru radierile ei geniale, pe toate tărâmurile activității omenești și pentru sacrificiile făcute în vederea apărărei dreptăței și adevărului, ori de câte ori a fost nevoie.
Evoluția muzicală a lui Enescu până la cristalizarea definitivă a inspirațiilor sale geniale, a fost urmărită pas cu pas, de lumea muzicală franceză, ce consideră azi pe Enescu, nu numai ca pe un virtuos al vioarei și pianului, nu numai ca pe un interpret excepțional al gândirei și realizărilor marilor maeștri, dar și ca pe unul din compozitorii de geniu, din toate timpurile și de pretutindeni.
Scriind aceste rânduri ne amintim cu emoție de toate articolele și studiile închinate de cei mai autorizați și mai pretențioși muzicanți ai Franței operei lui George Enescu.
Acum câțiva ani de zile, Pierre Lalo, unul din cele mai de seamă spirite muzicale ale Franței și unul din criticii cei mai severi și gata totdeauna să facă restricții cu privire la compozitorii cu reputațiune mondială, din punctul de vedere al inspirației și originalităței, a scris o serie de articole magnifice și documentate în marele ziar parizian „Le Temps”, cu privire la o nouă compoziție a lui Enescu, executată la Paris, în condiții extraordinare și cu un succes a cărui valoare nu putea fi pătrunsă în toată însemnătatea și valoarea ei decât numai de specialiști.
În acele articole, Pierre Lalo, salută noua operă a lui Enescu ca pe o lucrare genială din punct de vedere al inspirației și originalităței, chemată să constitue un nou punct de plecare în artă și să deschidă noui și vaste perspective științei, compoziției și armoniei.
„Nu trebuie să ne jenăm să mărturisim – spunea Lolo – că această nouă operă a lui Enescu e atât de complicată, și de bogată în idei armonice și în combinații orchestrale, atât de adânc personală, în cât, nici chiar specialiștii cei mai de seamă nu au posibilitatea să-i înțeleagă toate frumusețile, nici dela prima și nici dela a doua sau dela a treia audiție.
Această nouă cristalizare a geniului lui Enescu nu poate fi comparată – continuă Lalo – decât cu o pădure imensă ce descopere ochilor cu atât mai multe frumuseți, cu cât pătrunzi mai mult în adâncurile ei.
După cum pădurea măreață înfățișează la fiece pas, noui tablouri, luminișuri și combinații feerice de culori, de umbre și lumini, creiate de paleta măreață și unică a naturei, tot astfel geniala creație muzicală a lui Enescu, oferă artistului consumat, noi orizonturi și perspective muzicale, noui structuri și combinațiuni architectonice de sunete și armonii, ce uimesc prin varietatea, căldura și știința lor, și prin acel CE neexprimabil, ce este însuși apanagiul compozitorului căruia puterile necunoscute ale creației și ale artei le-a pus pe frunte semnul adevăratei genialități”.
Aprecierile acestea ale unui exponent autorizat al criticii muzicale franceze, obișnuit prin convingere, experiență și temperament să drămuiască elogiul și să cântărească epitetul nu pot decât să încânte sufletul nostru de români.
Admirația noastră față de George Enescu, se încarcă și se completează prin onoarea ce el revarsă asupra noastră ca popor, cu o nouă și mișcătoare formă a recunoștinței și iubirei de care suntem capabili.
În măsura în care îl admirăm și îl cinstim, trebuie să căutăm să-l și înțelegem în artă, în geniul și în creațiile lui.
Aici nu putem ajunge decât dând cu toate sacrificiile, cel mai mare avânt posibil instituțiilor de muzică națională și creând forțele și personalitățile muzicale trebuitoare pentru a desluși opera iluminată a lui Enescu, ce cristalizează în arta ei, inimitabilă, geniul muzical al poporului român.
A.A.
(„Ordinea”. București, II, nr.132,
joi 23 mai 1929, p.2)
ENESCU, George. Cel mai mare muzicant român, virtuos violonist și pianist, ilustru compozitor de simfonii și de opere, magistral dirijor de orchestră, la toate cu reputație mondială. S-a născut la 7 (19) august 1881 la Liveni (Dorohoi). Studiile muzicale (vioara și compoziția), la Conservatorul din Viena cu Bachrich, Fuchs Hellmesberger, pe care-l absolvi la vârsta de 13 ani, și la Paris cu Massenet, Fauré și mai ales Gédalge. În 1889, obține premiul I pentru vioară. A dirijat, la Paris, orchestrele: Colonne (în vârstă numai de 16 ani!), Lamoureux, Lechiari, Monteux, Monte Carlo, apoi, la Amsterdam, Schleweningen, Roma etc. El e creatorul Premiului național de compoziție „George Enescu”. Compozițiile sale sunt: două suite p. piano, variațiile p. două piane, Pièces impromptues, 3 melodii și anume: Le Desert, Soupir și Le Galop, cele 7 Chansons de Clément Marot, apoi le Silence musicien. Ca lucrări de muzică de cameră are două sonate pentru vioară și piano, în re major și în fa major (1899), un octet p. coarde (1900), un cvartet cu piano (1901), celebrul Dixtuor p. instrumente de suflat (1906), apoi cvartetul p. coarde în mi bemol (1920). Ca muzică simfonică: Poema Română (scrisă la vârsta de 16-17 ani), Fantezie Pastorală, o simfonie concertantă (1901), o suită de orchestră (1902) în do major, cele două Rapsodii Române (la major și re major), apoi o simfonie în mi bemol (1905), simfonia a doua în la major, a doua suită (do major), simfonia a treia în do major, etc. În sfârșit, marea operă „Oedip”, reprezentată la Paris. Câteva turneuri strălucite în America îi poartă numele peste mări și țări. Ca executant, are calitățile cele mai mari: o memorie prodigioasă, simțul subtil al măsurei, mecanica degetelor, eleganța și instinctul arcușului, și mai presus de toate emiterea sunetului just, corect, fără afectație și lucrări de efect. Pe lângă aceasta, o atitudine simplă și liniștită, fără mișcări și schime sentimentale. În arta de a compune, Enescu se impune tot atât de mult. Compozițiile lui sunt extraordinare ca știință armonică, înlănțuirea lor e solidă, acordurile frumoase. În ele se simte adânca admirație a lui Enescu pentru Bach și Beethoven, care apar ca modelele și inspiratorii săi. Ceea ce izbește și mai mult în lucrările sale, este varietatea de mijloace de care dispune.
(Lucian Predescu, Enciclopedia României, „Cugetarea” – Georgescu Delafrois, București, 1940, p.307; Ediție anastatică. Editura Saeculum, București, 1999)
