În absența lui Mecena

În satira a VII-a, Iuvenal ia partea oamenilor de cultură lipsiți de apărare după dispariția mecenatului declarându-se încrezător în disponibilitatea principelui de a-i sprijini. Atent la poziția intelectualilor față de protectorii lor, satiricul reia o temă care l-a interesat mereu, relația patron / client, tratată cu detașare progresivă de cel dezavantajat social. După ce a trecut de la identificarea cu clientul (I) la condamnarea lui Trebius, complice cu torționarul lui (V), autorul susține de data aceasta cauza colegilor de breaslă și îi acuză nemijlocit pe patronii culturali meschini. Săgețile se îndreaptă însă pieziș și împotriva confraților preocupați exclusiv de succesul material.

De la început se afirmă că principele – nenumit, dar identificat îndeobște cu rafinatul Hadrian – oferă singura nădejde pentru intelectualii trădați de ceilalți patroni: „În Cezar doar mai speră literele noastre și-și pot găsi o rațiune; doar el și-a întors ochii spre tristele Camene în vremurile acestea” (traducere de G. Guțu). Fără a insista asupra imaginii auguste în dedicația ce preia parțial limbajul panegiricelor imperiale, Iuvenal deplânge starea poeților siliți să practice meserii ignobile spre a supraviețui. Solemnă dar și prozaică, Muza flămândă își abandonează sălașul pentru a lua parte la vânzări publice: „Clio, părăsind înfometată văile Aganipei, se refugia în sălile de licitație”. Plecarea divinității dezgustate de oameni denaturează un topos literar, căci ea se retrage într-un loc sordid, nu în ceruri. Sfatul de a lăsa Pieridele pentru o companie mai profitabilă însoțește descrierea hazlie a celui care bâjbâie zadarnic după un ban în bezna din grota lor: „…dacă la umbra peșterii Pieridelor nu ți se arată niciun sfert de as, […] vinde mai degrabă ce ți s-a dat să vinzi la licitație”. Simbol al recluziunii senine, umbra prielnică inspirației devine piedică în calea înavuțirii, sugerează satiricul atent la calculele artiștilor. Degradarea e mare, mai ales că poetul crainic intermediază vânzarea unor nimicuri. Printre bunurile fără valoare scoase la mezat sunt și tragedii mediocre, la fel de puțin apreciate ca vechiturile casnice: „…trepiede, dulapuri, lăzi, Alcitheonul lui Paccius și Thebaida sau Tereul lui Faustus”. Desigur, participarea la licitații e mai onorabilă decât sperjurul comis de noii cavaleri de obârșie asiatică, dar argumentul nu anulează impresia generală proastă.

Speranța în vremurile în care niciun artist nu se va mai abate de la menirea lui nobilă este transpusă prin noi clișee ale creației: „Nimeni în viitor nu va mai fi silit să se înhame la vreo muncă nevrednică de studiile noastre, din cei ce strunesc vorbirea lor în măsuri armonioase și au gustat din laurul inspirației”. Ultimul detaliu reduce insuflarea harului apolinic la gestul mestecării frunzelor. Simulată sau nu, încrederea în condiția excepțională a poeților răzbate în îndemnul adresat tinerilor de a se bizui pe suveran: „Curaj, băieți! Conducătorul nostru vă privește, vă-ncurajează și caută prilej de a-și arăta bunăvoința”. Noua referire la generozitatea imperială ce închide prologul admite mai multe interpretări. Exprimând o admirație asemănătoare cu a lui Marțial pentru cârmuitorul luminat, ea poate ascunde și un reproș pentru sprijinul acordat doar intelectualilor servili. Contextul războinic sugerează comanda principelui care solicită un poem epic. Sintagma „ducis indulgentia” este uzuală la poeții de curte. Vorbind despre Cezarul său în termenii folosiți de Calpurnius Siculus și de Statius referitor la Nero și la Domițian, așa-ziși protectori ai artelor, Iuvenal strecoară parcă un avertisment cu privire la tentativa aservirii. Citită astfel, încurajarea tinerilor sună echivoc. În ansamblul operei, mefiența față de principe pare mai ușor de admis decât entuziasmul fără rezerve. Captatio beneuolentiae din prolog și atitudinea față de intelectualii care se complac în situații nedemne au o ambiguitate precaută.

Juvenal continuă să mizeze pe dublul înțeles și în cuprinsul satirei. Naivului care își imaginează că ar găsi alt reazem decât cel imperial i se arată în chip amuzant că iluzia lui echivalează cu irosirea operei: „Dacă tu crezi, Telesine, că trebuie s-aștepți de-altundeva vreun sprijin la lucrările tale […], caută cât mai repede ceva lemne de foc și dăruiește soțului Venerii ceea ce compui”. Sfatul neserios de a arde manuscrisul reia un motiv destul de frecvent în poezie. Adesea, distrugerea scrierii survine ca sancțiune pentru mediocritatea ei, ceea ce sugerează deprecierea lucrării lui Telesinus, identificat de unii critici cu un consul cu înclinări filosofice trimis în exil de Domițian. Inadvertențe voite de limbaj duc la minimalizarea activității poetice. Îndemnul de a-și nimici creația este reînnoit prin alte clișee, cum ar fi ruperea uneltei de scris sau risipirea produselor veghei poetice: „Frânge-ți, nefericitule, pana și șterge luptele muncite nopți în șir”. Rezultatul trudei intelectuale nu e pe măsura așteptărilor, se arată cu un joc al contrastelor. Silit să-și compună în mansardă poemul epic, Telesinus poate primi doar o răsplată simbolică: „…faci poezie înaltă într-o mică odăiță, spre a te face vrednic de-o cunună de iederă și de un bust cu chipul tău sfrijit”. Distanța dintre soarta tristă a poetului și ambițiile lui de glorie trezește compătimire, dar pune la îndoială calitatea operei. Eposul ar răspunde, ca specie literară, comenzii imperiale, deriziunea răsfrângându-se asupra principelui responsabil pentru starea literaturii oficiale. Altă declarație în favoarea poetului riscă să se întoarcă împotriva sa. Se spune că patronul avar se mulțumește să-l elogieze pe artist aidoma copiilor uluiți de penajul păunului: „…nu știe altceva decât s-admire și să laude oamenii talentați, așa cum fac copiii cu pasărea Iunonei”. Desigur, afirmația îi acuză pe bogătașii care își neglijează îndatoririle, dar îi pune în poziție precară și pe autorii asemuiți, într-o comparație mitologică hazlie, cu niște păsări cu glas dezagreabil și coadă de o inutilă frumusețe, simbol al deșertăciunii. Creatorii își sfârșesc zilele în sărăcie după ce și-au irosit anii când puteau practica meserii lucrative, fapt subliniat prin imaginea grațioasei muze care inspiră scrierile lipsite de succes ale vârstnicului poet: „…bătrânețea ta, meșteră în vorbire dar mizeră, se urăște pe sine și pe a sa Terpsihoră”. Odată ce singura notă pozitivă a lui Telesinus este conferită de statutul său de victimă, Iuvenal nu se poate identifica pe deplin cu el. Satiricul oscilează mereu între milă și disprețul pentru un efort intelectual steril.

Atacul împotriva patronilor îmbracă uneori forme comice. Dornici să se sustragă de la obligații, aceștia pretind că scriu chiar ei versuri sau că îl cultivă doar pe Homer care nu mai are nevoie de sprijin. Atent la meschinăria protectorilor, Iuvenal reține și insistența poeților dispuși să abandoneze templul creației spre a-i însoți pe cei avuți. Descrierea localului sordid destinat lecturilor publice denunță avariția bogătașilor care refuză să achite costul băncilor. O calificare emfatică a elanului poetului cu visuri de glorie proiectează deriziunea asupra artistului ambițios. Un moment, Iuvenal pare să se includă printre cei aflați în impas: „Noi totuși mergem înainte, noi tragem brazde în pulberea măruntă și răsturnăm cu plugul nisipul de pe țărm, fără folos”. Impresia de solidarizare e alterată de sugestia ironică a pasajului care pune în cauză, prin imaginea uzuală a aratului în nisip, ineficiența strădaniilor sterile poate și în plan spiritual. Satiricul spune apoi că, departe de a fi un impuls nobil, dorința de a scrie e maladivă, „boala asta setoasă de aplauze, mania iremediabilă a scrisului”. Termenii degenerării cu ecouri din manifestul poetic al lui Horațiu implică discreditarea celor stăpâniți de febra succesului. Obsesivi, poeții nu atrag simpatie.

Când își închipuie un uates „inspirat”, Iuvenal recurge la metafore ale creației ajunse clișee: vâna metalică, torsul, imprimarea de monede, retragerea în pădure, izvorul și peștera Muzelor. Descrierea e întreruptă de observația că artistul perfect poate fi doar imaginat, nu și întâlnit. Faptul că preocupările materiale împiedică apariția sa induce ideea utilității patronajului, dar confirmă absența poeților adevărați dintr-o lume în care talentul e condiționat de bunăstare: „…pe-un astfel de poet […] îl face un spirit lipsit de griji, la adăpost de orice amărăciuni, dornic de crânguri verzi și putând bea în voie din izvorul Aeonidelor”. Terminologia inspirației divine contrastează cu imaginea celui care nu își satisface necesitățile elementare. Deși susține cauza poeților nevoiași, argumentul aruncă o umbră asupra celor inapți de o menire sublimă: „Nu poate cânta la umbra peșterii Pieridelor și nici atinge tirsul poetul sărac și trist, lipsit și zi și noapte de banii trebuitori pentru nevoile trupești”.

Situația lamentabilă a poeților actuali diferă de a maeștrilor augustani. Protejații lui Mecena sunt descriși prin împletirea cu efect comic a criteriului material cu cel spiritual. Iuvenal se întreabă cum s-ar manifesta geniul apolinic într-un om copleșit de griji și pretinde că „era sătul Horațiu când exclama Euhoe” și scria ode bahice. O idee similară apare în prezentarea lui Vergiliu, capabil să-și închipuie zeitățile doar pentru că era ferit de nevoi. Raționamentul este susținut de imaginea ridicolă a Furiei care și-ar fi pierdut șerpii în caz că autorului i-ar fi lipsit confortul domestic: „…dacă Vergilius n-ar fi avut un sclav și-o locuință potrivită, Furiei i-ar fi căzut din păr toți șerpii și buciumul de luptă, amuțit, n-ar fi gemut cu sunetul lui grav”. Iuvenal constată că poeții nu scriu fără sprijin financiar și, deși îi acuză mai ales pe patronii avari, atacul se întoarce și asupra talentelor care așteaptă un contract spre a se manifesta. Satiricul îi ia în râs pe poetaștrii contemporani ca și pe autorii epocii lui Augustus. El pune totodată în cauză teoria inspirației artistice redusă la clișee.

Marțial deplânge și el lipsa protectorilor în stare să ușureze viața literaților, absență care face ca epoca actuală să rămână mai prejos de cea augustană: „Deși era strămoșilor noștri este inferioară vremurilor noastre și Roma a sporit o dată cu gloria conducătorului ei, te miri că ne lipsește geniul divinului Vergiliu și că nu se găsește nimeni care să celebreze bătăliile” (VIII 55). Cât timp nu există patroni ai artelor, nu poate surprinde slăbiciunea autorilor incapabili să compună poeme epice, susține epigramistul. Soluția e formulată sentențios: „Să apară Mecenați … și Vergilii nu vor lipsi”. Argumentația continuă însă suspect amintind intervenția lui Mecena în momentul exproprierilor cărora le-a căzut victimă și poetul: „Cavalerul etrusc a surâs, a îndepărtat sărăcia pernicioasă și a făcut-o s-o ia la goană. Acceptă bogățiile astea și fii, i-a zis, prințul poeților”. Siguranța oferită astfel pare să fi determinat trecerea lui Vergiliu de la poeziile minore de tinerețe la Georgicele și Eneida închinate pământului și istoriei italice: „Deodată a conceput ideea Italiei și bătăliile și eroul el care odinioară plânsese penibil țânțarul”. S-ar zice că anvergura scrierilor e dată de comoditatea materială, ceea ce implică o anume discreditare a lui Vergiliu. Răsucirea finală a epigramei aduce și autodeprecierea autorului. Eschivându-se asemenea lui Ovidiu de la alcătuirea unor lucrări epice, Marțial afirmă că și dacă ar primi daruri demne de mărinimia sfetnicului lui Augustus el n-ar putea scrie poeme comparabile Eneidei, ci doar celor compuse de Marsus, poet epic prost, incriminat în epigrama IV 29: „Voi fi așadar un Vergiliu dacă îmi faci cadourile unui Mecena? Nu voi fi un Vergiliu, voi fi un Marsus”. Lipsa patronilor literari este desigur blamabilă, poziția scriitorilor dependenți de bunăvoința acestora, poeții augustani sau mai modeștii lor urmași din vremea Flavienilor, sugerează condiționarea financiară a talentelor.

În satira a VII-a, Iuvenal examinează soarta jalnică a unor artiști contemporani cu Nero, Vespasian și Domițian. Dacă mecenatul este un merit al lui Augustus, degradarea patronajului e imputabilă împăraților ulteriori. Lui Rubrenus Lappa i se cere zadarnic să scrie ca vechii tragici când evocarea Atrizilor îi aduce atât de puțin, încât îl obligă să-și pună zălog chiar haina: „Atreul lui îl face să-și amaneteze și blidele și mantaua”. Vinovat este patronul zgârcit cu poeții, dar risipitor cu amanta, arată satiricul care se preface că admite că hrana clientului ar fi mai scumpă decât a unui leu. Problema gloriei literare e pusă insolit când se face diferența dintre înstăritul Lucan, satisfăcut cu prestigiul său, și sărmanii Serranus și Saleius Bassus pentru care renumele singur nu ajunge: „Lucanus, mulțumindu-se cu faima, se lăfăiește întins în parcul lui cu statui de marmură; pentru Serranus însă și pentru săracul Saleius ce înseamnă gloria oricât de mare ar fi, dacă numai despre glorie e vorba?” Relevant este și portretul admirativ al lui Statius cu note sarcastice ascunse: „Aleargă o lume după vocea încântătoare a lui Statius și după poezia Thebaidei […] cum farmecă el inimile răpite […] Dar după ce cu recitarea versurilor a făcut să se rupă scaunele sălii, el n-are ce mânca dacă nu-și vinde lui Paris tragedia Agave”. Se confirmă astfel ideea că gloria nu ține de foame, expusă pe un ton inadecvat. Iuvenal parodiază limbajul elegiei erotice când surprinde entuziasmul mulțimii captivate de lectură sau atitudinea de leno a autorului silit să-și vândă favoritului lui Domițian opera intactă, încă nepublicată. Sugestia proxenetismului lui Statius poate reflecta stilul afectat și mentalitatea servilă a poetului de curte. Cultivarea actorulului Paris se explică prin faptul că într-o lume absurdă doar comediantul aflat în grațiile principelui este dispus să-și ofere favorurile. După ce constată amar că un histrion a luat locul nobililor ca ocrotitor al artei, Iuvenal reia ideea degradării instituției patronajului. E inutil, spune el, să aștepți ajutorul aristocraților, de vreme ce chiar funcțiile militare romane sunt azi distribuite de mimii care joacă roluri feminine în piese grecești: „Aici o Pelopee îți face prefecți și o Filomelă tribuni”. S-ar zice că satiricul vorbește în apărarea lui Statius căruia îi justifică atitudinea nedemnă prin bulversarea socială de la Roma. Oricât de revoltătoare ar fi dispariția adevăraților patroni, legătura cu victimele e compromisă de detaliul prozaic ce încheie reveria paseistă. Odinioară poeții știau că vor fi recompensați pentru paloarea și abstinența la care se reduce strădania intelectuală: „Pe-atunci răsplata era pe măsura talentului; pe-atunci mulți tineri aveau de ce să se ofilească studiind și să nu se-atingă de vin toată luna decembrie”. Adeziunea satiricului la cauza colegilor compătimiți și ridiculizați rămâne discutabilă.

Alte categorii de intelectuali ocupă un loc mai restrâns în satiră. Iuvenal regretă că truda istoricilor nu e apreciată pe măsură, însă o reduce la actul mecanic de a umple un morman de foi: „…vă ridicați cu toții la mia de pagini și ele cresc întruna, făcându-vă doar pagubă cu atâta papirus”. Victime ale propriei grafomanii, istoricii de obicei înstăriți nu ilustrează prea bine insecuritatea financiară a oamenilor de cultură.

Satiricul îi căinează pe avocații care nu-și primesc recompensa meritată, dar le alcătuiește un portret cu note discordante. Descrierea procesului în care un văcar judecă punerea în libertate a unui sclav parodiază stilul epic, iar trimiterea la disputa pentru armele lui Ahile distonează în atmosfera rustică. Comparat în derâdere cu un erou epic remarcabil prin curaj, dar nu prin elocvență, „palid Aiax”, avocatul care face exces de zel în fața unui judecător incompetent e încurajat să-și risipească energia spre a obține o glorie zadarnică odată ce îi aduce doar o bucată de jambon ori un vas cu pălămidă. Denunțând pervertirea patronajului, Iuvenal le acuză mereu și pe victime.

Retorul este privit cu milă, dar și în batjocură. Calificarea lui prin perifraza epică „ce inimă de fier ai”, aluzie la stilul înalt contrafăcut practicat în școală, e fals elogioasă. Satiricul admiră tăria celui silit să asculte aceleași subiecte cu riscul de a fi ucis de monotonia discursurilor în care elevii masacrează tiranii. Afirmația hiperbolică „pe dascăli varza asta, de-atâtea ori încălzită, îi omoară” nu înduioșează, ci stârnește amuzamentul. Institutorul își ia în râs meseria dezvăluind deșertăciunea dezbaterilor strategice fictive: „…groaznicul său Hannibal îmi împuie nefericitu-mi cap cu tot ce chibzuiește acela, fie să se îndrepte spre Roma după Cannae, fie […] să facă stânga împrejur”. Conștient de precaritatea propriei metode, el se compromite singur.

Echivocul persistă și în imaginea grămaticilor. Condițiile improprii din școli ar trezi compasiune dacă efectul nu ar fi deturnat de detaliul cărților înnegrite: „…ai înghițit mirosul atâtor opaițe câți școlari stăteau la lecție, pe când toate versurile lui Horațiu nu se mai vedeau de fum și pe-ale lui Vergiliu se lipea strat de funingine”. Tabloul sugerează declinul clasicilor augustani eșuați într-o sordidă sală de clasă. Când profesorii își caută dreptatea în tribunal, părinții sunt încurajați să le pretindă să răspundă la orice întrebare de detaliu despre operele studiate. Avalanșa pedantă pune în cauză o știință restrânsă la asimilarea mecanică de date inutile: „…care-i numele și locul de naștere al mamei vitrege-a lui Anchemolus, să-ți spună câți ani a trăit Acestes și câte vedre de vin sicilian le-a dat frigienilor”. Plătit anual cât câștigă o dată învingătorul la curse, educatorul are o misiune dificilă, dar nu neapărat onorantă.

La capătul prezentării ambigue a intelectualilor, se pune întrebarea dacă ei merită într-adevăr mai mult decât primesc. Critica relației perverse dintre patroni și clienți vizează ambele părți implicate. Încrederea în bunăvoința principelui care tolerează și întreține întregul sistem pare mai degrabă iluzorie. Atras un moment de o viziune optimistă, satiricul înclină să bată în retragere parcă intuind capcanele unei protecții costisitoare pentru independența spirituală.