Tăcere
Și atunci tăcerea și-a ridicat chipul și a vorbit.
Broboane mari de sudoare
amestecate cu tăcere s-au desprins
de pe tâmplele ei albite de lumina lunii
și au picurat în beznă. Ne-am întins mâinile
spre fața ei și ne-am umplut căușele palmelor
cu beznă, apoi ne-am ridicat mâinile
spre cerul potopit de liniște al nopții și-am strigat.
Nu ne-a răspuns nimeni, nici măcar ecoul.
Și-atunci tăcerea a vorbit din nou.
A spus totul. Ba mai mult decât atât.
cufundându-se într-o tăcere și mai mare.
Și-atunci cuvintele au amuțit, iar punctele suspendate-n aer
și sunetele ce izvorau din ele
au dispărut cu totul din auz și din vedere.
Atunci consoanele și-au deschis gura
și au înghit vocalele, apoi s-au înghițit
pe ele însele, una câte una.
Atunci timpul s-a oprit în loc
și a privit nedumerit în jur,
iar spațiul a devenit cu desăvârșire orb,
pierzându-și în tăcerea nopții glasul.
Atunci a venit în preajma lui
întunericul cel fără de chip și fără formă
și a înghițit tot ce mai rămăsese din lumină.
Iar restul de lumină a înghițit tot întunericul,
transformându-se într-un întuneric și mai mare.
Și apoi întunericul a fost înghițit de tăcere,
dar după trei zile și trei nopți
de somn tăcerea l-a expulzat din bezna ei afară.
Și atunci întunericul s-a umplut
de gemete, de țipete, de mâini și de glasuri,
ce s-au răspândit rostogolindu-se de pe țărm în valuri.
Ne-am adunat cu toții în fața casei tale,
ne-am ridicat capetele rase din țărâna ce-o țineam în palme
și am întrebat tăcerea ce și cum:
dacă tăcerea de aici e aidoma
cu cea de dincolo sau nu. Atunci tăcerea a râs.
o dată, de două ori, și iar de două ori
până a ajuns la cifra șapte cufundată în tăcere.
Și-atunci tăcerea și-a arătat dinții alb crăpați
din care a curs țărână și a râs din nou
până a crăpat în lung și în lat
de șapte ori tăcerea cifrei șapte.
Și odată cu ea au crăpat pereții casei
acoperindu-se de beznă. Și a crăpat și cerul
din care s-au desprins bucăți mari de moloz
amestecate cu firimituri de pâine și de lut
prăbușindu-se peste așternuturi
unde păsările și peștii își făcuseră culcuș,
și-odată cu ea s-a fisurat în două,
în lung și-n lat, până a ajuns la cifra nouă,
ființa noastră și a picat în neființă.
Și-atunci tăcerea a râs din nou,
și-n timp ce ea râdea, brusc răsăritul
s-a acoperit de broboane de sudoare
și-a crăpat, apoi s-a acoperit de broboane de sudoare și apusul
și-a crăpat: Și-apoi răsăritul și apusul
s-au amestecat între ele
așa cum se-amestecă sângele și apa,
cum se amestecă pulberea drumului
cu pașii și cu drumul. Apoi a crăpat dreapta
și în scurt timp s-a fisurat și stânga,
iar liniile din palmă s-au frânt
transformându-se în puncte,
iar punctele s-au amestecat între ele
așa cum se amestecă mâinile
și coapsele, și buzele și cifrele într-o urnă.
Și-atunci tăcerea a zâmbit din nou,
și din tăcerea ei s-a născut apusul,
iar din el ziua și apoi noaptea cea mai lungă,
iar părul nostru a luat foc
și odată cu el au ars și gândurile noastre
transformându-se într-o pulbere străvezie.
Și-atunci noi am strigat din nou,
o dată, de două, de nouă ori,
privind cum strigătele noastre
se rostogolesc unul după altul
transformându-se-n într-o mare încremenită de tăcere
Și-apoi tăcerea a vorbit din nou.
A spus tot ce avea de spus despre tăcere,
și nu s-a mai putut opri în loc.
Peisaj cu uși și scaune
Îmi acopăr cu mâinile chipul
și izbucnesc în râs, apoi în plâns,
în timp ce lucrurile din casă:
masa, patul, veioza, pălăria,
pardesiul, pipa, bricheta și scaunele,
dar și fereastra închisă și ușa
încet-încet se acoperă de broboane de sudoare
și izbucnesc în mici ropote de plâns.
Președintele
Nu cumva, l-am întrebat pe președinte,
aveți și dumneavoastră,
ca și tânărul Stalin,
două degetele lipite între ele la piciorul stâng
de-o pojghiță subțire – semnul Anticristului –
ce pleacă din infinit și
se întoarce-n infinit?
Nu, mi-a răspuns zâmbind președintele.
eu am lipite doar două degete la mâna dreaptă,
cele cu care îmi fac cruce seara.
Dar nu cred că-i acesta semnul,
Și-apoi, n-am fost
niciodată tânăr: m-am născut bătrân.
Peisaj barcelonez
Oare de ce confund mereu
șoldurile de jamon iberico de pienso
frumos expuse pe rafturile
și vitrinele magazinelor
din Piața Cataloniei
cu niște viori dezacordate
pe care iată, acum,
cu degetele sângerânde în lumină
le strunește vântul?!
Măreția imperiilor
Vechii eleni care înfruntau
soarele dogoritor și vânturile mării
își legau de frânghii
trupurile lor înnegrite de catarg,
ca sufletul lor să nu cadă
pradă cântecului sirenelor.
Marinarii și conchistadorii lui Fernando Cortes
ajungând pe țărmul Lumii Noi
și-au dat foc la corăbii
ca să nu se poată întoarce acasă,
și astfel au cucerit imperiul lui Montezuma,
lăsând în urma lor piramide de trupuri fumegânde;
mai mari decât piramidele de la Teotihuacán,
au lărgit regatul regelui Spaniei
până dincolo de marele ocean.
Iar cazacii lui Ermak,
care în timpul țarului Ivan cel Groaznic
au cucerit Siberia,
își împărțeau logodnicele și chiar nevestele între ei,
apoi le tăiau beregatele
împingând cu ajutorul vâslelor
trupurile mlădii și tinere în apele reci ale Volgăi,
tocmai ca să nu audă tânguirea lor
și să nu cadă pradă
slăbiciunilor și mustrărilor de cuget
pe care le încearcă orice bărbat
atunci când aude tânguindu-se în urmă un glas de femeie.
Așa s-au clădit imperiile,
cu cruzime, cu vărsare de sânge și sacrificii,
iar noi cei care cucerim nimicul
dintre spațiile literelor goale,
ne sacrificăm deseori semenii
și chiar pe noi înșine,
cârtind în deșert medităm la măreția apusă a imperiilor de altădată.