Camil Petrescu – poetul

În 2017, când s-au împlinit 60 de ani de la moartea scriitorului Camil Petrescu, universitarul din Baia Mare, Gheorghe Glodeanu i-a consacrat un volum restitutiv, cuprinzând poezia acestuia. Așa cum o cunoaștem din notele lui zilnice, poetul a scris versuri încă din liceu, pe care le-a scos cu timiditate la lumină doar în anii Primului Război Mondial, când a trimis câteva din aceste creații la „Capitala” lui Ion Th.Florescu. Interesant e apoi faptul că tot cu versuri s-a prezentat și la cenaclul lui E.Lovinescu, având cu acesta mai multe discuții pe marginea stilisticii adoptate, pe care le-a făcut cunoscute în textul ales ca prefață la volumul Început de toamnă pe Cumpătul…, mentorul său insistând să se ralieze direcției care căuta vagul și inefabilul, inexprimabilul. Dar opinia tânărului era cu totul alta, el pipăind punctele nevralgice ale unei realități pe cât de noi (experiența războiului), pe atât de prozaice, redusă la o realitate strict determinată de tranșee, alarmă, marșuri, popasuri, reculegeri, pregătiri de întâlnire cu inamicul. Cu versuri va și debuta editorial, prin volumul Versuri, Ideea.Ciclul morții, ce apare la Editura Cultura Națională în 1923. Întreg periplul său liric este refăcut, pagină cu pagină, de noul său editor Gh. Glodeanu, care își înzestrează ediția și cu o justificată prefață. În concepția lui, opera poetică a lui Camil Petrescu merită a fi cunoscută de noile generații de cititori, și, ca atare, a desprins din seria de Opere din 1973 , realizată de Al.Rosetti și Liviu Călin, întreaga prestație lirică a scriitorului.

Cele trei cicluri ale sale par scrise de mâini diferite, întrucât și registrele poetice abordate sunt de fiecare dată supuse unor noi determinări. Ciclul morții dezvăluie lumea contorsionată a accidentalului, a stărilor angoasante de așteptare a implacabilului. Predomină peste tot mișcarea, acțiunea, răscolirea subconștientului, scormonirea în intimitatea implacabilului. Eul liric cunoaște metamorfozări subite, mergând de la prozaicele cine cu pesmeți și ceai, la încrâncenarea febrilă a iminenței atacului, a marșurilor grele și nesfârșite, a popasurilor recuperatoare în care solidaritatea colegială, mila, compasiunea, coșmarurile, stările de nesomn alternează cu divagații mărunte și reîntoarceri în trecut, ca forme de evadare din prezentul apăsător. Nu e vorba aici de o poezie de sugestie, ci de una de notație, în care evaluarea faptelor și evenimentelor trăite sunt puse în strânsă legătură cu fenomenologia realului, așa cum o și teoretizează: „eu nu gândesc poezia fără puncte de contact cu realul”, ci una care „pornește de la real, ca de la un prag” fiind „numai o depășire a realului”,pe care îl ordonează și-l subsumează unor axe de simetrie precise. Râcâind cu unghia ambalajul dăm peste corpul descărnat de simboluri, al materiei celei mai prozaice, amorfă, respectiv a unei „gândiri veșted conservatoare”. E o poezie de nuanțe, de reîntoarcere spre străfundurile trăirilor diafane, supuse unui bucolism grațios și sugestiv. Ciclul acesta posedă acele calități de expresivitate pe care le regăsim ulterior și în eseistica sa și care se hrănesc din straturile adânci ale unui barochism stimulativ. Următorul popas liric demonstrează trecerea tot mai accentuată spre ermetism, spre exprimarea încifrată, cel de al treilea ciclu poetic, intitulat Transcedentalia, regrupează, sub semnul acelui semnal orgolios al dialogului cu eternul și indeterminatul, semnificațiile extrase dintr-o experiență de gânditor și căutător de metafore netocite. Descoperim aici chiar și prezența simbolic-mitologică a melcului, dar și curajul de a părăsi lirica denominației pentru o lirică a incifrării. Iată o probă: „Aruncă o frânghie fachirul în văzduh,/ și ea rămâne dreaptă, dorințelor o scară./ Aruncă înainte a gândului săgeată/și împietrește-i urma în lucrul ce rămâne” (Aspecte).

Ediția include și jocul liric intitulat Papuciada, scris, probabil, tot la sugestia unor lecturi barbiene, dar în orice caz un experiment liric ieșit din comun, care, sub semnul unei opere pentru cei mici, repune în discuție teme majore de viață. Păcat că această devălmășie lirică nu și-a dobândit încă un comentator pe măsură.

Aș dori să adâncesc cu acest prilej importanța experienței războiului în scrisul camilpetrescian. Nu știu dacă editorii săi au descoperit semnificația unor reportaje de front ale scriitorului, pe care el le-a publicat, în 1919, în revista „Ilustrațiunea armatei”, publicație literară apărută sub patronajul generalului Zaharia Constantin, revistă în care tânărul locotenent a publicat două texte de o importanță deosebită. Primul e intitulat Colonelul Băltărețu și încearcă conturarea unui portret de combatant, cu incipitul fixat pe Prima noapte de mobilizare, și descrierea unor stări precipitate și cel de al doilea text intitulat O recunoaștere ofensivă din nr. 11 al revistei, trădând atenția dată de el scrisului autentic, direct, persuasiv. Cele două texte dovedesc intenția scriitorului de a se dedica aprofundării acestei experiențe pe care o va fructifica în cele două romane ulterioare, care îi vor aduce și recunoaște­rea critică. Bibliografia camilpetresciană nu înregistrează cele două texte apărute aici, pe care o viitoare ediție din scrisul lui Camil Petrescu va trebui să recupereze în mod neîndoios. E drept că cel de al doilea text a fost repus în circuitul literar de o ediție mai nouă, Însemnări de război, ediție realizată de Ileana Manole (Ed. Militară, 1980), dar reproducerea textuui s-a făcut după revista „Banatul” (nr. 38-41 din iulie 1919), revistă pe care scriitorul a redactat-o la Timișoara, și unde el a găsit de cuviință să-și reia textul din revista „Ilustrațiunea armatei”. Cert e că revista semnalată de noi nu a fost bibliografiată până acum de niciun cercetător al operei camilpetresciene, iar schița Colonelul Băltărețu nu a fost semnalată.