Când am scris despre volumul de debut al poetei basarabene Maria Pilchin (Poeme pentru Ivan Gogh, 2015), observam în filigran, dincolo de subtextul protestatar, desenul unei „micuțe Vera”, obraznică și ostentativ neconvențională. Era vorba de un personaj boem, occidentalizat, dar cu serioase reminiscențe sovietice, iar jocul acesta dintre două paradigme existențiale (de vârstă și de regim politic) era foarte prolific literar. Ei bine, în noul volum postura feminină a Mariei Pilchin seamănă, întrucâtva, cu cea anterioară, în sensul că avem de-a face tot cu un eu feminin precis asimilabil, ca referință culturală, doar că voluntarismul său ramificat derivă din șablonul unui Supraom eufemizat, al unui Übermensch infantilizat până la antipodul celebrului personaj nietzschean.
În Zarathustra e femeie demitizarea profetului-filozof (erotizat, nostalgic, ludic, ajuns la final, mai tăcut și mai terestru) se produce prin proiectarea câtorva tipologii analoage (Zahara, Zara, Anteea, o păpușă de cârpă). Toate ies una din alta precum figurinele matrioșka, într-o coexistență voit ambiguizată și, în ciuda vârstelor diferite, cu beneficii simbolice reciproce. În timp ce „mai ieri tata i-a adus anteei o păpușă noua una care / zice „mama” și își îndoaie genunchii anteea a privit-o / a pipăit-o a mirosit-o și a lăsat-o să stea așa în cutie / zara este păpușa ei zara este jucăria cea mai frumoasă”, celălalt personaj aduce el însuși cu o păpușă de cârpă: „zahara femeia de șaizeci de ani merge încet pe drum / o rod oasele o rod picioarele o roade viața ei toată”; „zahara scapă ceva din mâini tresare toată firea ei / întreaga ei viață i-a fost frică de oameni de lume de lucruri”. Personajul e adesea incoerent, salută pe toată lumea, rememorează simptomatic clipe delicate (un avort, plecarea copiilor departe), cântă, visează, plânge, iar permanenta durere de oase e metafora împuținării ființei, a eroziunii implacabile (nu întâmplător Zahara trece în Zara, ambele lăsate ca anagrame transparente ale numelui Zarathustra). Flash-urile de viață trecută și prezentă inserează biograficul și desenează un fundal epic identificabil (spațiul rural basarabean) pentru tipologia concentrică a volumului. Tristețea lui structurală e rar traversată de instantanee frumoase la propriu, exact ca-ntr-un lacrimogen film rusesc, unde frumusețea și fericirea sunt mereu lăsate în urmă, într-o altă viață. E ca și cum poeta n-ar vrea să strice coerența cvasi-cerebrală a discursului și tonul său pretins filozofic, demitizant (foarte consecvent formal, altfel, cu texte ca niște micronarațiuni aglutinante, enumerative, egale ca întindere și toate fără punctuație): „râsetele lor împușcă așa ca în filmele pentru cei mari / ca o mitralieră din filmele cu nemți vocile lor urâte o / strâng de gât o sugrumă o amețesc anteea plânge / lacrimile ei cad în râu și vrea și ea să cadă odată cu ele / dar îi este frică și rușine și o doare anteea desface / brațele desface șalul și zara zboară încet în jos ca o / eșarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon”.
A treia și a patra secțiune din cele cinci ale volumului trimit direct la Nietzsche, trecut prin perspectiva răsturnată a unui feminin Zarathustra, un orfan care nu e doar cotropit de tăceri (Așa tăcut-a Zarathustra se numește una dintre ele), ci și unul care-și caută tatăl, pe linia unui Dumnezeu ucis: „tatăl meu carele ești acolo unde visele zboară ca aripile / unde gagarin a căzut ca săgeata coboară aici întrupează-te / și du-mă cu mâna ta cea bună cu mâna ta cea caldă / și mă du peste tot fii tată bun tată-adevărat și-ntrupat // «nietzsche a murit» // a strigat fata zarathustra nu mor zeii când vor scribii”. Invocarea unei paternități protectoare lasă loc unui Supraom vulnerabil, duios, însingurat, profund încreștinat, pentru care ascultătorii (sau, mă rog, cititorii) săvârșesc un act erotic citindu-l, căci „corpul textual” și „tenul de litere” cer imperativ singura împlinire posibilă – consumarea hermeneutică. E vorba, în ultimă instanță, de o metapoetică pentru care „poezia rămâne cu zarathustra cea cuvântătoare”.
Cu Zarathustra e femeie Maria Pilchin își confirmă vocația poetică și reverberează original între vocile lirice de la noi și de peste Prut. Volumul ei e cu adevărat remarcabil și prin dimensiunea intelectuală, și prin cea a tensiunii lirice. Nu e deloc lucru ușor să le echilibrezi.