În Neuma nr. 3-4, 2019, există o anchetă literară interesantă despre Genurile literare, azi, la care răspund Irina Petraș, Andrei Moldovan, Radu-Ilarion Munteanu, Liviu Ioan Stoiciu, Simona Grazia Dima, Ioan F. Pop, Cristian Gălățanu, Flaviu Predescu, Gellu Dorian, Mihail Gălățanu, Menuț Maximinian, Nicoleta Milea, Olga-Delia Mateescu. La întrebarea Care este genul literar care oferă în ultima vreme creațiile cele mai valoroase, în literatura română?, Liviu Ioan Stoiciu răspunde: „Creațiile cele mai valoroase din ultimii 5-10 ani au fost răsplătite de premii și comentarii critice unanim elogioase – autorii lor Mircea Cărtărescu și Gabriel Chifu, doi poeți care se dovedesc redutabili și în proză. Plus Horia-Roman Patapievici la eseu, care e evidențiat la fiecare carte, nu? Critica și juriile care acordă premii la nivel național (la care e președinte Nicolae Manolescu în principal) sunt dominate de titularii de la România literară, care țin ridicată ștacheta. Cred că e o perioadă de efervescență critică, iar aceasta nu poate decât să impună o literatură performantă. Altfel, sentimental fiind, aș mai sublinia că genul literar care atinge maximul întărind canonul (fiind vorba de opere definitivate în ultimii treizeci de ani) e poezia.“ Mărturisesc că m-am simțit stânjenit zărindu-mi numele citat de Liviu Ioan Stoiciu: faptul m-a mirat și m-a neliniștit. De ce? Fiindcă nu sunt obișnuit să fiu tratat astfel, favorabil, decent, cu bunăvoință, ci am avut parte, mai ales în ultima vreme, de valuri de ingratitudine și de violență. Cel mai recent exemplu, un băiețaș pe care, în anii, destui, cât s-a aflat în preajma mea, l-am ajutat în felurite împrejurări. Îmi tot cerea sprijinul și i l-am oferit, necondiționat. Pe atunci, se gudura continuu, cu imaginație, neodihnit: îmi găsea atâtea și atâtea calități ca persoană și ca scriitor (pot confirma colegii din mediul respectiv, dar stau dovadă și cronicile la cărțile mele publicate de el, dar și scrisorile și mail-urile care, să nu uite, există, fizic!). Iar astăzi, întruna, cu o fixație morbidă, omul îmi aruncă în față fel de fel de mizerii. E doar un caz întristător de fățărnicie și oportunism, de defectare sufletească, de scindare autodestructivă, veți spune. Și probabil așa e. Acum, întorcându-mă la lista lui Liviu Ioan Stoiciu. Indiferent de numele citate de el, un lucru trebuie reținut: toți cei numiți, sunt competitori cu el, rivali chiar. Or, în asemenea situații, adică atunci când vine vorba despre calitățile altora, autorii, răscoliți de invidie, îi privesc pe aceia ca pe adversari și, în cel mai fericit caz, tac, de nu cumva se pornesc chiar să bombănească energic. Mi se pare că e o probă greu de trecut să recunoști public meritele altora, să-i lauzi pe cei cu care alergi umăr la umăr. Cine e capabil de un astfel de comportament are caracter și are anvergură literară. Și, totodată, dovedește că a înțeles ceva esențial și rar: dacă afirmi valoarea altora, valoarea ta nu scade, ci crește, proporțional.
Lecția lui Liviu Ioan Stoiciu
