Interbelicul muzical

A apărut de curând o carte deosebită adresată în principiu specialiștilor, istoricilor literari avizați și exegeților perioadei interbelice, dar care atinge involuntar una dintre cele mai dificile probleme dintotdeauna ale criticii. Cele două volume intitulate Bucuriile muzicii (Editura Hasefer, 2017-2018) cuprind articolele și mărturiile esențiale aparținând lui Mihail Sebastian consacrate muzicii, îndeosebi simfonice. Editorii (Geo Șerban pentru volumul I, Geo Șerban și Petruș Costea pentru volumul II) au reprodus cele mai importante cronici muzicale publicate de Mihail Sebastian, mai ales în perioada jurnalisticii la „L’Indépendance roumaine” (1935-1939); Geo Șerban intercalează în volume câteva fragmente de Jurnal și de corespondență pe teme muzicale, iar Petruș Costea încheie al doilea volum cu un penetrant studiu Despre finețea intuiției, în care specificul lui Sebastian – comen­tator de muzică – apare reliefat într-un mod inspirat.

Dincolo de ca­doul prețios pe care cei doi cercetători l-au făcut cititorilor români, rămâne în subtext ches­tiunea funda­men­tală: cum poate un critic să tra­ducă în fraze și pro­poziții o bucată mu­zi­cală și – mai mult decât atât – să aprecieze modul în care ea a fost inter­pretată? La ce lim-baj propriu trebuie să recurgă exegetul pentru a transforma în text impresia sonoră glo­bală? Într-o pagină confesivă, Andrei Pleșu mărturisea cândva că principala rațiune care l-a deter­minat să renunțe la critica plastică (pentru care toată lumea îl socotea extrem de dotat) a fost tocmai aporia în care comentatorul se află împins fără voia lui: rezolvarea problemei insolubile a translării limbajelor specifice. Indiferent de talent sau de inspirația muzicală, indiferent de relația profundă (afectivă și intelectuală) existentă între critic și compozitor sau pictor, criticul se va mișca, fatal, doar pe terenul aproximărilor verbale. Dorind să facă așa-numita critică muzicală ori critică plastică, el se angajează într-o întreprindere sortită eșecului.

Demonstrația indirectă a acestui adevăr general se citește în cronicile din Bucuriile muzicii. Când a început să scrie foiletoane pe teme muzicale, relatări pe marginea unor concerte audiate la Paris sau la București, scriitorul – după propria-i mărturisire – nu avea, tehnic, nici un fel de pregătire muzicală. Nu încercase să cânte la nici un instrument. Prin frecventare asiduă, devine însă cunoscător profund al muzicii simfonice; performanța sa cu adevărat excepțională au reprezentat-o cronicile muzicale scrise sub pseudonim pentru ziarul „L’Indépendance roumaine”, una dintre cele mai strălucite prestații realizate la noi în perioada interbelică.

Mihail Sebastian sugerează fără să vrea un început de răspuns la întrebarea fundamentală – cum ar fi posibilă transgresarea limbajelor specifice, cum s-ar putea descrie verosimil, într-un text scris, impresia muzicală.

Concomitent cu Sebastian, redactau cronici muzicale asupra concertelor bucureștene și alți jurnaliști – aceștia însă posedând formație muzicală profesionistă, precum C.Nottara, Virgil Gheorghiu, Emanoil Ciomac, Cella Delavrancea și alții. Aprecierile privitoare la soliști și la dirijori, mai ales la cei aflați în turneu la București, coincideau în mare la toți comentatorii din Capitală, deși existau uneori diferențe sensibile de apreciere.

Citite astăzi, textele lui Sebastian par superioare celor scrise de muzicologi, și asta datorită nu doar calităților estetice, frazelor ingenioase și bine construite. Diferența se află în însăși maniera prozatorului de a aborda cronica muzicală. Sebastian găsea întotdeauna o formulare proprie și neașteptată pentru a caracteriza concertul. Însăși interpretarea piesei din seara respectivă (de obicei o bucată sim­fonică celebră) trezea în sufletul melomanului asociații sentimentale sau culturale, reminiscențe care particularizau res­pectivul concert, transfor­mându-l în eve­niment unic. Scriind despre o interpretare, Sebastian îi surprinde acesteia esența: dirijorul și solistul realizau în acea seară ceva irepetabil. Aceasta este senzația pe care o lasă articolele din „L’In­dépendance rou­maine”, apărute în franceză, dar aparținând unui scriitor român ieșit din comun.

Cu capul alb, cu privirea blândă de om bătrân, cu surâsul său timid și inocent, Emil von Sauer părea un fel de bunic al muzicii” (II, p.100);

Să ne fie îngăduit a mărturisi satisfacția pur auditivă prilejuită de concertul de alaltăieri. Era ca și cum am fi des­coperit pentru prima oară timbrul specific al fiecărui instrument, ca și cum am fi auzit pentru prima oară o vioară, un corn, un clarinet. I le datorăm domnului von Benda și orchestrei sale” (II, p. 127);

Domnul Geor­gescu ne dă oarecum impresia că asistăm la repetarea exactă a unui lucru definitiv, oprit în loc, invariabil, ca și cum ar fi înregistrat pe un disc” (II, p.113).

Surprinderea în cuvinte a specificului muzical nu este deci o imposibilitate, ci o întâmplare rară pe care puțini știu să o provoace.

Legat de cronicile muzicale ale lui Sebastian, să observăm că a apărut în ultimii ani la noi o modă, aceea de a critica perioada interbelică din România, de a-i descoperi o mulțime de neajunsuri: un periculos extremism de dreapta, grave ine­ga­lități sociale, semi-dictaturi instalate etc.; a devenit foarte chic să critici interbelicul românesc!

În această ordine de idei, ar fi poate bine să ne amintim că în doi ani, 1936-1937, s-au perindat pe scena Ateneului din București, unde au concertat sub bagheta lui George Enescu, George Georgescu și Ionel Perlea, câțiva instrumentiști precum Pablo Casals, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescatti, Nathan Milstein, Wilhelm Kempff, Claudio Arrau, Clara Haskil, Jacques Thibaud și alții de aceeași talie. Și asta în doar doi ani!

Sunt convins că exemplul concret e până la urmă mai convingător decât orice teorie.