George Banu în studii și mărturii

George Banu publică, la finele lui 2018, sub titlul Pagini alese, trei volume masive (Studii, Eseuri și Mărturii), numărând aproximativ două mii trei sute de file, în care adună laolaltă ceea ce a considerat că îl reprezintă. Partea leului revine, desigur, scrierilor destinate exclusiv teatrului. Precise și documentate, doldora de informații enciclopedice, docte câteodată, dar fluente, accesibile, personalizate stilistic, studiile și eseurile sale sunt cu evidență atât ale unui savant cât și ale unui artist. Ele lasă totdeauna loc pentru suspansuri, pentru interferențe culturale neașteptate, pentru digresiuni cu sens comparatist orientat spre multiple direcții. George Banu scrie despre mari creatori de spectacole, Brook, Grotowski, Strehler, Kantor, Mnouchkine, Vitez, Barba, Ciulei, Pintilie, Manea, Șerban, Purcărete etc., face incursiuni în istoria și teoria artei teatrale tratându-le evolutiv, așază sub lupă marea dramaturgie de la antici la contemporani, supunând-o unor (re)evaluări moderne. Percepția critică, exersată pe piese de Shakespeare, Corneille, Cehov, Caragiale, Ionesco, Bechett sau Genet, diferă de cea a istoricului și criticului literar. Analizele sunt rezultatul unor lecturi ieșite de sub incidența directă cu textul tipărit. Când comentează Regele Lear sau Pescărușul, O scrisoare pierdută sau Regele moare, dacă e să numesc doar câteva capodopere, compatriotul nostru nu omite să le raporteze la spectacolele văzute, să și-l ia ca principal aliat în descifrarea lor pe regizor, să țină cont de căile parcurse de acesta ca mesajul dramaturgilor să ajungă la sensibilitatea actuală. Interpretările și judecățile de valoare au în vedere un „câmp de energii“ transferat în alt cod decât cel inițial, nu se substituie textului, nu-l socot un obiect absolut al lecturii, ci îi rezervă drepturi similare cu spectacolul, descoperindu-i operei literare fețe ascunse, adesea șocante, deosebite de cele oferite de o lectură în fotoliu. Conceptul de operă deschisă al lui Umberto Eco, aplicat simultan textului literar și spectacolului, influențează substanțial miza receptării.

În ultima vreme, deși nici cele anterioare nu au o arie limitativă, monologurile Uitarea și Odihna trecând chiar și prin „botezul“ scenei, preocupările lui George Banu, odată cu trilogia Parisul personal și Iisușii mei, depășesc programatic domeniul care l-a consacrat, înregistrând o deplasare de paradigmă, atât formal, cât și tematic, în zona memorialisticii, dacă nu și a literaturii. Sfera teatrală se dilată, nu mai deține supremația, discursului de specialitate îi ia locul confesiunea, relatarea unor experiențe personale contextualizate uneori la dimensiuni ficționale. Ceea ce frapează, mai ales în Parisul personal, este capacitatea lui George Banu de a învesti „obiectivele“descrise cu o aură de legendă sau cu perspectiva de a dobândi o aură de legendă. Chiar și universul său domestic, familial, e afectat de acest morb. Domină aici, alături de un adevărat cult pentru stilul elevat, autentice oaze de emoție, lirism, pasaje de o încărcătură subtextuală care certifică vizibil o vocație de scriitor, așa cum aceasta e atestată și de cărți ale unor exegeți de talia lui Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Bizarul La Tour Saint Jacques îi prilejuiește, de exemplu, un veritabil eseu-poem, un model în care știința scriiturii, concretizată în fraze lipsite de prețiozități, alternează cu o riguroasă structură compozițională. Parisul personal este o densă autobiografie a devenirii, o expresie a unor acumulări profund asimilate, care și-au pierdut autonomia, fiind livrate apoi nemijlocit ca elemente ale autobiograficului. Găsim în ele repere ale fabulosului oraș (de la rue de l’Odeon, călcată zilnic de pașii lui Cioran, la cafenele și grădini vestite, de la teatre, muzee și palate la simbolica Gară de Est) restituite ca și componente integrate biograficului, fără posibilitate de separare, identificate în adâncime cu trasee ale unei vieți, fiecare având conotații sentimentale definitorii. În unul dintre cele trei volume din Parisul personal, anume în cel subintitulat autobiografie urbană, autorul recunoaște, cu modestie, că e „fructul unei selecții“, deși în realitate este cu mult mai mult, fie și în ideea că „privilegiază relația dintre timp și spațiu ca matrice a unui loc de memorie“. Heidegger în Arta și spațiul afirmă că lucrurile nu aparțin „unui loc, ci sunt chiar ele locurile“. În ceea ce privește Parisul personal, parafrazându-l pe celebrul filosof, putem conchide că nu poartă doar semnătura autorului, ci e autorul însuși.

George Banu lărgește considerabil formele de aderare la subiect, le adaugă un bagaj imens de informații, contrapunându-le un spațiu referențial de o erudiție impresionantă. În tot ce scrie e un intelectual de rasă, pasionat de disocieri rafinate, care oferă numeroase prilejuri de desfătări și provocări. Nevoia de a se rosti e atât de puternică încât reflecția, oricât de abstractă ar fi, se filtrează prin propriul eu, se constituie ca parte componentă a lui, dacă nu se și confundă cu el. Ideile sunt trăite cu maximă intensitate, la tensiunea evenimentului abordat, fuzionează direct cu biograficul sau poate și mai mult cu destinul. Eseul O familie imaginară din Parisul personal, anume din secțiunea Familia din Rivoli 18, îndeplinește rolul unei clare profesiuni de credință, fiind o artă poetică în deplinul înțeles al cuvântului. Semnificația acesteia constă în faptul că nu se referă la o singură carte, ci la o întreagă operă, cu mecanismul, unitatea și motivațiile ei. Tomuri precum Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Peter Brook spre teatrul formelor simple, Scena supravegheată de la Shakespeare la Genet, Cehov aproapele nostru, Scena modernă. Mitologii și miniaturi etc., memorabile manuale de inițiere teatrală, încorporează în ele rafturi întregi de bibliografie, fac corp comun cu Parisul personal, dar și cu Iisușii mei, alcătuind un edificiu unic. Când în O familie imaginară, eseul amintit, George Banu spune despre sine că este un demiurg improvizat și un beneficiar consolat, autodefinindu-se ca autor, are în vedere, cât se poate de explicit, opera sa în totalitate. Calitatea de demiurg, improvizat sau nu, contează mai puțin, căci, odată arogată, prin ea se ia act de o con­știen­tizare lucidă a raporturilor dintre autor și operă. El nu scrie cărți, ci creează cărți. La fel se întâmplă și cu a doua menire pe care și-o atribuie, aceea de beneficiar. Termenul consolat, urmând după beneficiar, relevă implicațiile creației asupra autorului, fiind zarul câștigător, salvarea, o șansă primordială de a supraviețui biologic și intelectual.

George Banu și-a creat din arte (prioritar din teatru) adevărate „fantome“ siameze și nu renunță nici în ruptul capului la dânsele. Între acestea și el există un pact reciproc de conviețuire. Autonumindu-se un teatru ambulant nu face altceva decât să-și denunțe apartenența la o lume dublă, reală și inventată. Are nevoie de amândouă pentru a-și păstra identitatea. Prin integrarea lor se metamorfozează într-un personaj bizar, straniu, pervers, masochist, bine conservat sub un camuflaj histrionic de liniște și împăcare cu sine. A consumat atât de multă artă, de la teatru la literatură, de la muzică la pictură, încât artele au încetat de a mai fi un subiect de interpretare, de studiu, de orice se dorește. În măsura în care artele se servesc de el și el se servește de arte. În fondul său intim e un poet de sorginte romantică, vizionar, cu un chip mereu în expansiune, îndreptat în afară, cu un altul la fel de expansiv, dar întors spre interior. E într-o permanentă căutare, dar cu rezultate contradictorii, întrucât trăiește între două alternative, între a se găsi și a nu se găsi. Condiție dramatică, nu de invidiat. În faptul că se consideră „un scriitor neîmplinit și un teoretician incomplet“ nu sunt de acord că ar fi motive de discordii și dezamăgiri, ci e chiar ceea ce asigură distincție și altitudine scrisului său, situându-l între valorile ursite să dureze. George Banu nu e defel un ins care și-a ratat ținta vocației. Dimpotrivă, aflată constant pe un teritoriu al viului, opera lui de­mon­strează la superlativ contrariul, fiind nu doar o mostră de sinteză între temele cercetării și temele existențialului cotidian, dar și o fascinantă sursă de teatralitate. Notorietatea ei mondială este asemănătoare cu aceea de care s-au bucurat în secolul trecut studiile lui Mircea Eliade despre istoria religiilor.