Ne-am obișnuit de ceva vreme să privim gestul artistic ca pe o piesă de mobilier Ikea pe care dacă o ambalăm într-un discurs curatorial de natură estetico-filozofică, de influență recentă, atunci produsul este în regulă. Iar dacă acest eșafodaj subțire nu este suficient, el poate fi potențat prin adăugarea unei dimensiuni sociale sau politice, ambele de preferință. Prin intermediul unor asemenea rețete curatoriale ni se livrează adeseori povești banale care justifică gesturi artistice și mai comune. Probabil m-aș fi putut obișnui cu acest nou cod artistic „din vârful buzelor“, unde conceptul este mai important decât obiectul în sine, dacă existența mea culturală nu ar fi marcată uneori de câte o manifestare care frapează și produce în mine un adevărat tzunami. Poate este doar un sindrom al vârstei. Am avut o asemenea trăire recent, când am vizitat expoziția sculptorului Aurel Vlad deschisă la Palatul Mogoșoaia. O primă reacție, de necontrolat a fost aceea să realizez, cu surprindere, că sunt făcut din „flesh and blood“ și tot ceea ce văd mă tulbură. Nu mai reușesc să găsesc nici un argument estetic, filozofic sau politic pentru ceea ce mi se întâmplă „in real time“. Este de neexplicat cum orice încercare de conștientizare dispare în fața unor forme create doar din tablă zincată, nituri și a câtorva bucăți de lemn cioplite aspru, doar din bardă. Ce încărcătură energetică ar putea să conțină aceste personaje atât de distorsionate încât să devină cu adevărat tragice? De ce ființa mea, demult ambalată în pixelii unor trăiri virtuale, mediate și livrate drept realitate, reacționează visceral la impactul direct cu aceste făpturi rudimentare, la care nici artistul și nici curatorul nu îmi oferă un „ghid de utilizare“? Debusolat, încerc să înțeleg de ce aceste prezențe pe care sculptorul Aurel Vlad le concepe de peste 30 de ani, indiferent de subiect sau de locul unde sunt prezentate (spații carcerale, muzee, galerii sau locuri publice), cu denumiri adesea laconice: Haina, Auriga, Hai, mergi!, Durere, Icar ș.a.), concepute într-o manieră atât de primitivă, reușesc să mă „(Ne)Liniștească“ – ca să împrumut titlul uneia dintre cele mai apreciate manifestări ale sale.
Aparținând unei generații de artiști formată în epoca pre-curatorială a anilor 1980, pentru care fiorul, povestea, expresivitatea lucrării era mai importantă decât conceptul, Aurel Vlad nu simte nevoia unor raportări exterioare propriilor sale trăiri. Creațiile lui țin de acea zonă profundă a materialității viscerale, personajele devin remarcabile printr-o atitudine de natură eroică, puternic subiectivizată, iar discursul de natură epică, în sensul asumării unui mesaj individualizat, devine în mod natural opac la teoretizări și „politizări“ adiacente.
Parcurs său artistic în ultimele două decenii, de la ciclul Damnații, expus în Galeria Catacomba, urmat de Cortegiul sacrificaților de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet sau a (Ne)Liniștii adamice de la galeria Simeza, care i-a marcat aniversarea de 60 de ani, își găsește acum o împlinire aristocrată la Mogoșoaia prin realizarea proiectului expozițional intitulat, Hai, mergi! Actuala manifestare propune o articulare, în aceeași cheie expresionist-figurativă, a unei cercetări complexe asupra unei teme mai vechi, dar care prezintă încă interes pentru artist: durerea.
Compoziții mari și scene mai mărunte, ambele la fel de importante însă în economia proiectului, decupajele precum și rabaterile de plan, însoțite de forme masive, peste scara umană, bătute pe calapod, armate și încheiate cu nituri, sunt forme cu care ne-a obișnuit artistul din 1990 încoace. Pe structura de rezistență a lucrărilor de mari dimensiuni sunt valorizate, poate mai mult decât în oricare expoziție a sa de până acum, lucrările de dimensiuni mai mici, precum cele din ciclul Achitarea viselor, Haina, Auriga, Icar, ș.a. Ultimele trei sunt remarcabile atât prin încărcătura și retorica cu certe filiații spre zona artei primitive, cât și printr- o semnificație biografică, particulară.
Unul dintre laitmotivele compozițiilor sale de până acum și totodată pretext simbolic de a pune în discuție condiția omului contemporan a fost personajul colectiv, mulțimea. Personajele, deși bine conturate, nu erau individualizate, ele trăiau în, și prin, mulțime. Este poate pentru prima dată când Aurel Vlad încearcă să-și individualizeze ceva mai insistent personajele, dându-le o expresie gestică și volumetrică particulară. Discursul narativ al proiectului mizează tot pe dimensiunea metaforică și gestul ritualic, dar ilustrarea reprezentărilor sale arhetipale este acum mult mai individual conturată.
Sunt conștient că lucrările lui Aurel Vlad, scoase din acest context local în care au fost concepute, datorită modelului său interior, pot să nu mai aibă același impact pentru un alt tip de sensibilitate, mai occidentalizată. Am însă convingerea că pentru toți cei plămădiți asemenea lui, formele sale (ne)cizelate, din tablă sau lemn, sunt cu adevărat „trupuri de lumină“ în parcursul istoric al artei românești.