Sincretism la limita dintre știință și religie

Un vechi proverb austriac spune că Dumnezeu îți dă grâu dar, nu îți coace și pâinea. Această regulă etică generală i se aplică și lui Schmitt în cartea de față, o carte în care Dumnezeu nu mai e surprins ca figura divină desăvârșită, care își curăță indiferent unghiile deasupra umanității, ci mai degrabă ca o șoaptă echivocă la urechea scriitorului parizian.

Schmitt nu vine cu nimic inovator în această carte, iar perspectivele religioase nu sunt nici ele noi. Dar frumusețea ei semantică constă fix în substratul autobiografic pe care ni-l pune la dispoziție. Astfel că, dacă ne încumetăm să citim acest modest roman, nu mai suntem nevoiți să facem un pact ficțional cu autorul, adică să acceptăm informația drept adevărată, fără a o strecura mai întâi sau ulterior prin fluxul gândurilor noastre raționale sau să o judecăm în raport cu realitatea individuală, așa cum explica succint Umberto Eco în Șase plimbări prin pădurea narativă. Însă, în cazul nostru, sîntem liberi să credem ceea ce dorim, asta pentru că Schmitt ne promite veridicitatea celor întâmplate.

Fără îndoială că autobiografia este un discurs paliativ, deoarece plecat într-o călătorie în deșertul Sahara, meleaguri în care era vital să ajungă, autorul-personaj ajunge să-și exploreze interiorul tacit, arzător, și să lase armele condiției sale de european jos, căci: „(…), în deșert nu contează nimic altceva, fiindcă te afli în centrul lumii!“ (p. 10).

Naturalețea și finețea cărții este umbrită pe alocuri de un stil echivoc, un limbaj ușor difuz, încât adesea, Schmitt, distras de cuvintele poetice, nu reușește să transmită exclusiv ideea de care are nevoie, o rătăcește undeva între limitele lingvistice: „Nu poți urma decât un singur drum o dată. Și tot așa, nu poți străbate decât un singur deșert. Cel de astăzi, primul, era pentru noi un botez. Un orizont fără orizont, infinitul tulburat de vapori unduitori“ (p. 62).

Intriga cărții este reliefată de realistul convins și adeptul adevărurilor științifice, concrete, Schmitt, care nu îl recunoaște pe Dumnezeu sau un anumit demiurg ca o existență, ci îl pune mai mult pe seama dorinței oamenilor de a inventa cunoștințe: „Zeii se schimbă, se succedă, mor, la fel și modelele cosmologice, singura care supraviețuiește fiind ambiția de a explica“ (p. 74).

Aici este surprins și un sincretism la limita dintre știință și religie, fiecare personaj al său crezând în (alt)ceva, într-o particularitate. Când Ségolène îl provoacă mai în joacă, mai în serios pe autor la o confruntare a credințelor, acesta rămâne rezervat atât în cuvinte, cât și în idei: „Dumnezeu nu e prezent în mine decât sub forma întrebării despre el“ (p.79), cu toate că, în scena în care vrea să se culce și aude sunete înfricoșătoare pe care le pune pe seama animalelor nopții, se teme și caută ironic speranță în cel pe care îl neagă: „Unde e Dumnezeu în toate acestea?“ (p.82).

Tabloul narațiunii ne prezintă un puternic paradox existențialist: un filosof pleacă să caute cunoștințe, să afle traseul vieții părintelui deșertului, Charles de Foucauld, care a plecat în pustietate pentru a-l povesti pe Dumnezeu și celor defavorizați, care nu auziseră de el, cu peste un secol în urmă. Ne sunt binecunoscute și astăzi faptele acestuia pentru oamenii deșertului, pe care îi ajuta și îi susținea în diverse moduri, dar și studiile limbii tuareg pe care le-a făcut, redactând astfel și un dicționar tuareg-francez.

Momentul de cotitură al operei și al lui Schmitt în sine este atunci când se rătăcește de grupul de amici europeni și de ghidul tuareg pe maiestuosul munte Hoggar. Drumul său spre credință nu poate începe decât printr-o reflexie a morții în pustietatea nisipului: în timpul zilei soarele arde cu putere, iar noaptea este învăluită de frig. Așa cum avea să afle mai târziu, la capătul căderii există înălțare. Întâlnirea cu divinitatea e o atingere de inimi cu ochii închiși: „ (…) nu mai percep lumea cu ochii, cu urechile, cu pielea. Mă apropii arzând de o prezență. Cu cât înaintez spre ea, cu-atât scap de îndoieli (…).“ „Îmbrățișare de foc.“ „Sunt flacără“ (p. 143).

Personajul Schmitt poate fi ușor comparabil cu protagonistul lui Ernest Hemingway, Harry, din Zăpezile de pe Kilimanjaro, care aventurat într-un spațiu exotic, în savană africană, face contact cu stăpâna sălbăticiei, natura, și agonizează o vreme, gândindu-se la propria viață, prin flashback-uri intense.

Marea Lumină (expresie prin care autorul înțelege descoperirea divinului) este o renaștere, în sens figurat, nu numai a perspectivelor cosmogonice pe care autorul ni le prezintă la începutul cărții, unde universul este înfățișat ba din perspectiva lui Hubble, ba a lui Newton, dar, sub influența lui Heidegger, Schmitt resimte mulți ani pecetea angoasei, specifică gânditorilor moderni.

După noaptea sahariană, veșnicia a căpătat linii și forme, a putut fi atinsă, privită și simțită. Pendularea continuă între sacru și profan este continuată până la sfârșitul cărții, și poate că și după ea, asta pentru că rațiunea umană nu poate explica în linii detaliate misticismul ce ne înconjoară.

Dacă pentru unii oameni Dumnezeu este la un gând distanță, Dumnezeul lui Schmitt l-a așteptat printre dunele de nisip și seceta sahariană: „Deșertul e țara mea, fiindcă e o țară a celor fără de țară. E țara oamenilor adevărați, care se eliberează de orice legături. E țara lui Dumnezeu“ (p. 179). O cheie a acestei idei ne-o dă și faptul că tuaregii pe care îi întâlnește scriitorul nu erau interesați de cifre și date în mod deosebit, iar singurul cuvânt pe care îl știa tuaregul ghid era: „Biutiful!“, o marcă a vieții la care se raportau în general. Ei trăiesc într-o lume pură, deoarece nu sunt supraîndosariați, supraînregistrați. Neavând contact cu lumea modernă și cu civilizația în sine, locuitorii nu erau mai puțin necunoscători, căci aveau mai mult timp să privească în adâncul lor, mai degrabă decât într-un ecran al telefonului mobil sau al computerului.

Altfel spus, cartea de față poate fi tratată ca un Bildungsroman sau, și mai precis, un Künstlerroman căci, protagonistul pleacă într-o călătorie de inițiere unde trece prin diverse greutăți și „probe de foc“, care la sfârșit ne înfățișează un cu totul alt om, schimbat atât în plan mental, cât și fizic.

Interesantă este și relația de prietenie pe care personajul reușește să o creeze cu Abayghur, dincolo de toate barierele de limbă, iar codul etic al tuaregilor punea accentul pe exprimarea sentimentelor față de ceilalți prin gesturi, și mai puțin prin cuvinte, iar momentul despărțirii celor doi din deșert e, poate, cea mai importantă regulă morală a unui saharian precum Abayghur către camaradul său european: să nu uite ceea ce e de neuitat.

Eric-Emmanuel Schmitt gândește această carte cu întâietate în climate diametral opuse: credință-știință, miracol-explicație, curaj-teamă, cer-deșert, culoare-paloare etc. și vrea să-și păstreze în anumite măsuri o neutralitate a termenilor. Deși are loc o ieșire din sine către dumnezeire, el nu convinge că Dumnezeu este o explicație, ci o individualitate care se regăsește în fiecare dintre noi sub diverse chipuri, forme și credințe. Schmitt face greșeala ca prin accentuarea repetitivă a focului lăuntric să-i redea cărții o funcție terapeutică mediocră, încât conduce către imaginea unei literaturi de consum.

Cum, grosso modo, limbajul literar este autotelic, literatura își găsește scop în ea însăși, încât atunci când încerci să o descoși ca pe o papiotă de ață, vei constata cu stupoare, precum Schmitt, că la final nu rămâi decât cu sinele sau deșertul.