În 2014, invitată fiind la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere) am avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape pe Guillermo Arriaga, scenaristul filmelor Amores perros, 21 de grame și Babel. Scenarist, dar și scriitor, după cum se și autodefinește. De ce spun că l-am cunoscut îndeaproape? Fiindcă, după discuția purtată pe scena teatrului ieșean cu Marius Chivu, l-am căutat pe Guillermo în culise, împreună cu redactorii Editurii Vellant (cei care-i editaseră până atunci cărțile în România: Un dulce miros de moarte, Escadron Ghilotina, Retorno 201 – excelent traduse de Liliana Pleșa Iacob și Olivia Petrescu) și, întrucât autorul n-avea stabilit niciun program în acea seară, l-am invitat la cină. O cină, prelungindu-se până târziu în noapte…
Nu știu cum a trecut timpul, căci Arriaga e un interlocutor desăvârșit și, odată provocat, nu mai contenea să povestească lucruri interesante din viața lui. Ne-a vorbit despre actrița lui preferată, Charlize Theron, cerebrală, dar cu un pronunțat simț al umorului. Despre Vargas Llosa, întâlnit la Madrid pentru a perfecta un proiect: Words with Gods (Vorbind cu zeii), un film ce vorbește despre relația directă a individului cu divinitatea în diferite religii. Deși se întâlneau pentru prima oară, Guillermo și Mario s-au simțit de parcă se cunoșteau de o viață; ne-am dus să mâncăm un hamburger, apoi am fost la un film și uite-așa ne-am împrietenit, a punctat el.
Arriaga călătorește enorm, de pildă a zburat la Paris doar pentru a se întâlni într-o seară cu Kusturica, care voia să-i ecranizeze cartea Escadron Ghilotina. Și ne-a relatat o călătorie în Cuba când, invitat fiind la un festival de film, a fost reținut de vameșii care l-au suspectat c-ar fi un cubanez care și-a exersat accentul și și-a falsificat pașaportul; până n-a venit ambasadorul Mexicului n-am scăpat, ba chiar am tras o sperietură zdravănă, a recunoscut el.
*
Am făcut această introducere spre a-l înțelege mai bine pe omul Arriaga, cel care a scris recent un roman extrem de interesant, Sălbaticul – apărut și la noi, la Editura ART – una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit, după cum afirmă columbianul Santiago Gamboa. Este o carte de dimensiuni impresionante – peste 700 de pagini – căreia traducătorul Marin Mălaicu-Hondrari îi respectă tensiunea, fraza alertă și suflul uriașului povestitor care este Guillermo Arriaga.
Sălbaticul este, într-adevăr, o carte puternică, structurată pe două planuri narative, între care sunt intercalate mituri, legende, definiții în latină, poeme sau legile lui Newton. Ba chiar și două trimiteri românești, una prezentând obiceiuri funerare transilvănene, cealaltă punctând simbolistica iadului în frescele de la Voroneț.
*
Avem pe de-o parte Mexicul de la sfârșitul anilor 1960, cu tineri ascultându-i pe Jimi Hendrix și pe Janis Joplin, în timp ce practică supraviețuirea în păienjenișul unei lumi nefaste. Naratorul Juan Guillermo trăiește cu familia într-un cartier rău famat, Unidad Modelo – pe strada Retorno – din Ciudad de Mexico. Aici viața devine zilnic o provocare. Fratele protagonistului, Carlos – altminteri un tip isteț, care citește literatură și filosofie – alege o cale primejdioasă de a face bani. Într-o lume în care copiii bogătașilor au nevoie de un stimulent care să le alunge plictiseala, el le oferă droguri în timpul unor proiecții cinematografice. Uită însă un amănunt: spre a nu avea bătăi de cap, trebuie mituiți polițiștii, altminteri își pecetluiește singur soarta…
Tot în cartier trăiesc însă și băieții cuminți (gruparea „Tinerii îl slujesc pe Hristos“) care, sub îndrumarea părintelui Arturo – un personaj sinistru – alcătuiesc pur și simplu o organizație criminală. Aparent niște tineri respectuoși și corect îmbrăcați, care frecventează biserica, în fapt niște monștri. Așa-zișii băieții cuminți devin justițiarii care ucid, jefuiesc și nu știu ce e iertarea.
Sălbaticul este tânărul Juan Guillermo care – după ce-și pierde întreaga familie, fiind urmărit de prea multă moarte (chiar de la naștere, căci fratele lui geamăn moare, lăsându-l pe el să trăiască) – încearcă să-și reconstruiască viața. O viață-puzzle care prea des îi dă bătăi de cap. Cunoaște însă și oameni care-i fac existența suportabilă. Prietenii din copilărie (Apiță, Rățoiul, Tontu’), iubita promiscuă Chelo, Simon Bross, blănarul cinstit care-l învață să ierte (nu căuta răzbunarea, ci dreptatea), dar mai ales dresorul de lei și tigri, Sergio Avilés, cel care-i îmblânzește de fapt demonii. Căci Juan Guillermo nu-i doar orfan de părinți, ci e orfan de valori, de principii, chiar de speranță în mântuire.
*
Celălalt plan narativ ne poartă prin ținutul înghețat din nordul Canadei, unde Amaruq (numele lui însemnând lup în limba băștinașilor inuiți) vrea să-l vâneze pe Nujuaqtutuq, un lup sălbatic în care ar sălășlui – chipurile – spiritul bunicul său mort, conform credinței inuite. Vânătoarea lupului cenușiu devine o expediție pe viață și pe moarte, din care învingător iese animalul, nu omul. Dar fiindcă Omul n-a omorât Lupul – deși ar fi putut s-o facă – la dispariția acestuia, lupul îl veghează, nedezlipindu-se de mormânt. Odiseea lupului însă continuă. Căci Robert, un inginer constructor de oleoducte, impresionat fiind de aventura lui Amaruq, salvează animalul, luptând chiar pentru perpetuarea speciei. Lupul se reproduce, născându-se Colț.
Legătura dintre cele două lumi o reprezintă tocmai acest pui de lup – Colț – ajuns din crescătoria canadiană a lui Robert Mackenzie tocmai în casa mexicană a orfanului Juan Guillermo. Lupul care salvează Omul, de astă dată. Căci forța animalului, chiar agresivitatea acestuia îl fac pe protagonist să nu cedeze, dându-i tăria să lupte pentru viață. Lupul conferă coerență și sens unei existențe mutilate.
Guillermo Arriaga, un om plin de umor în viața de toate zilele, nu stârnește niciun zâmbet în acest roman sobru, puternic, cu o poveste mustind de înțelesuri. Moartea e ea însăși un personaj, însoțindu-te aproape în fiecare pagină a cărții. O moarte violentă: mama lui Humberto spânzurată, Carlos înecat în rezervorul cu apă, Amaruq căzut de pe stânci, veterinarul înghețat în zăpadă etc. etc. Și totuși se întâmplă ceva paradoxal: în cartea asta descoperi și multă poftă de viață și de speranță, în contrapunct cu evenimentele generatoare de haos…
*
Personal, o consider o carte-metaforă: dresorul de animale, îmblânzește omul. Animalul transformă fundamental omul. Dar oare cât de uman poate deveni Omul?? Spunea Guillermo Arriaga că trăim într-o cultură care neagă Natura, și implicit, natura umană. Trăim tot mai mult politically correct și tot mai dependenți de tehnică. Arriaga e un vânător împătimit, dar mai ales vânează fiindcă vrea să înțeleagă de unde venim noi, oamenii. Ca vânător, zice el, închizi întotdeauna un cerc – împuști animalul, îl gătești, îl mănânci – pe când în viața cotidiană trăim în cercuri întrerupte. Societatea ucide ritualurile, consideră autorul, dar scriitorii le salvează prin cărțile lor.
Sălbaticul închide cercuri și desăvârșește un ritual…