Episoade teribile

Ion Diaconescu, „Temnița. Destinul generației noastre”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, 524 pag.

Dacă fiecăruia i se întîmplă după temperamentul pe care îl are, atunci detenția lui Ion Diaconescu a semănat cu o adăstare monotonă în matca unor episoade prozaice. Lipsit de imboldul de a ieși în față spre a da tonul, firea lui retrasă și-a pus pecetea pe anii de pușcărie, pe care i-a străbătut fără a avea parte de incidente aspre. A fost cruțat de acel gen de molestări de pe urma cărora alții și-au lăsat oasele acolo. Ion Diaconescu a făcut parte din rîndul deținuților cumsecade, inși care nu ies în evidență prin nimic, de aici privilegiul de a nu fi atras asupra lui furia gardienilor.

Așa îmi explic tonul neutru, de evocare convențională, cu care își descrie anii de calvar. În ciuda limbii uzuale, corectă precum o cîmpie fără denivelări stilistice, ce sare în ochi sînt ticurile verbale cu alură de relatare birocratică, probabil o reminiscență a zecilor de declarații pe care a fost silit să le dea în cursul anchetei. Expresii precum „eu personal cred că“ sau „menționez faptul că“ dau memoriilor un aer țeapăn, ca un guler de cămașă scrobit în exces. Volumul aduce cu un reportaj scris cu o mină resemnată, fără izbucniri de emoție, precum o albie de rîu din care apa sentimentului s-a uscat.

Dar, dacă las deoparte tonul de raport impersonal, detaliile din volum sunt teribile. Arestat pe 1 decembrie 1947, tînărul țărănist e dus în subsolul Ministerului de Interne în vederea anchetei. Pe pereții celulei, ticsiți cu scrijelituri lăsate de predecesori, citește o inscripție care îl înfioară, căci în ea e vorba de consemnarea a 100 de zile petrecute acolo de un deținut. Numărul rotund i se pare monstruos: cum poate un om să stea 100 de zile într-o cutie de beton? Dacă, în acel moment, cineva i-ar fi spus că va sta închis 5240 de zile, fără a mai pune la socoteală cei doi ani petrecuți în domiciliul obligatoriu în satul Rubla din Bărăganul Brăilei, Diaconescu ar fi înnebunit pe loc. Dar cum Dumnezeu are grijă să nu ne dezvăluie viitorul, Diaconescu este încredințat că va scăpa repede din arest. Nici cînd va auzi de condamnarea de 15 ani nu-i va veni să creadă că o va executa pe muchie. Pe lumea aceasta mai sunt îngeri protectori, sau măcar împrejurări îndeajuns de prielnice pentru a da destinului o tentă blîndă.

Dar nu în cazul lui Ion Diaconescu, care va trece prin Aiud, minele de la Baia Sprie și Nistru, apoi iarăși Aiud, spre a-și încheia peregrinarea penitenciară la Rîmnicu-Sărat, unde, după cinci ani și jumătate, va uita să vorbească, prins cum era într-un regim de izolare cu accente de criptă. La Aiud va sta șase luni cu lanțuri la picioare, iar în timpul marii greve a foamei (au participat 700 de deținuți la Aiud) va fi alimentat artificial cu furtunul. Avînd o pudoare evidentă în a-și descrie chinurile (doar foamea și putoarea tinetei îi smulg cîteva pasaje de sinistră evocare), atenția lui Ion Diaconescu se îndreaptă asupra personajelor pe care le întîlnește în închisori, cîteva dintre ele fiind memorabile.

Sar peste nume consacrate precum Vulcănescu, Istrate Micescu, Petrovici, Crainic, Gyr, Coposu sau Mihalache, pe seama cărora s-au scris atîtea pagini încît cele semnate de Diaconescu seamănă cu o palidă aducere aminte, și mă opresc asupra unor figuri neverosimile, cărora destinul le-a rezervat o suită de răsturnări pînă într-atît de hidoase încît nu ai cum să nu recunoști că Diavolul, atunci cînd vrea să frîngă gîturi, e uimitor de inventiv.

Un caz e al țăranului din Banat, bolnav de icter și internat la infirmeria din Aiud în 1955, care fusese închis sub acuzația de a fi luat parte la o mișcare de partizani. Cu puțin timp înainte de arestare, țăranul (Diaconescu nu-i dă numele) se căsătorise sub imperiul unei iubiri fulgerătoare, numai că sentința pe care o primise, clasică pentru oricine îndrăznise să fie partizan, era execuția. Tînăra soție, cînd află deznodămîntul, îi face parastas după datină, iar după cîteva luni, ascultînd de vocea satului, se căsătorește a doua oară cu un alt pețitor. Drama este că, peste doi ani, află că sentința dată primului soț fusese comutată în muncă silnică pe viață, drept care, copleșită de remușcări, divorțează și îi trimite vorbă partizanului că, întrucît el îi este unica iubire, îl va aștepta pînă la moarte. Mai mult, îi cere ierare pentru slăbiciunea arătată și îl încredințează că-i va rămîne cu totul credincioasă, oricît de lung i-ar fi marasmul. Și acum se ivește dilema cumplită din sufletul țăranului, grav bolnav de ficat: ce se va întîmpla dacă nu va rezista bolii și va muri tocmai acum, cînd aflase că soția îi jurase fidelitate? Diaconescu zugrăvește drama sec: partizanul va muri în scurt timp de icter infecțios, iar soția nu va afla de deces decît în 1964, odată cu grațierea generală. Morala: o femeie își așteaptă soțul aproape două decenii, numai că îl așteaptă degeaba. Unde e Dumnezeu ca să-i dea consolare?

Alt caz e cel al lui Ortinschi, arestat de Antonescu după rebeliunea legionară, un ins descurcăreț și pe deasupra tenace, care, pentru a scăpa de închisoare, pleacă voluntar pe frontul din Rusia, unde se remarcă prin cîteva acte de vitejie în urma cărora, culmea ironiei, se alege cu cîteva decorații. Căzut prizonier la Cotul Donului, Ortinschi ajunge în Gulagul sovietic, fiind convins că acolo îi vor crăpa oasele. Numai că destinul îi va surîde din nou, căci, la chemarea Anei Pauker, Ortinschi se înscrie repede în divizia „Tudor Vladimirescu“, spre a pune umărul la întronarea comunismului în România. Isteț și sîrguincios, Ortinschi urcă repede în ierarhie, ajungînd locțiitorul politic al comandantului diviziei, generalul Cambrea. Din această funcție va supraveghea epurarea a mii de ofițeri care, dovedindu-se „necorespunzători din punct de vedere politic“, vor fi dați afară din armată.

Și acum răsturnarea: în 1950, în urma unui denunț, Ana Pauker află că Ortinschi, pe vremea cînd lupta pe front împotriva bolșevicilor, împușcase cîțiva prizonieri sovietici. Culpa e atît de gravă că Ortinschi primește condamnare pe viață și, mîna Diavolului, este trimis tocmai la Jilava, unde nimerește în hrubă cu zeci de ofițeri pe care el însuși îi eliminase din armată. Cu greu scapă să nu fie linșat, iar de la Jilava ajunge la Aiud, unde face cunoștință cu Ion Diaconescu. Ortinschi va muri la puțin timp după eliberare, resemnat cu condiția de cîine de pripas: comuniștii nu-l reabilitaseră, iar foștii camarazi îl detestau. Morala: oricît de șmecher ai fi, Diavolul e și mai șmecher.

Un alt caz privește rucodelia înțeleasă drept cale de a-ți omorî timpul. E vorba de un preot armean care descoperise o metodă aparte de a nu simți trecerea zilelor: „avea în bagajele lui cîteva perechi de ciorapi de lînă și vreo două pulovere, și cît era ziulica de lungă desfăcea aceste obiecte, iar apoi, cu ajutorul a două andrele de lemn rudimentare, confecționate de el, le refăcea la loc cu o dexteritate demnă de invidiat de orice gospodină. Cred că în puținul timp cît am stat împreună, le-a refăcut de zeci de ori.“ (p. 89). Morala: nu poate timpul desface cît poate mîna reface.

În fine, sfîrșitul macabru, de o stupiditate care îți împinge gîndul spre apostazie (unde e Dumnezeu de îngăduie asemenea nenorociri?), căruia îi cade victimă Mitică Boeriu, un bărbat chipeș, înalt ca bradul, în vîrstă de 23 de ani. Aflat la minele de cărbuni de la Nistru, Mitică Boeriu coboară cu ascensorul într-o galerie adîncă și, fiindcă nu are ce face, se așază pe maldărul de sfredele de pe podeaua cabinei. Sfredelele erau niște bare de oțel de doi metri, folosite la perforarea pereților. Din cauza trepidațiilor, capul unui sfredel se deplasează și iese prin grilajul cabinei, proptindu-se în peretele puțului. Ca o pîrghie veritabilă, sfredelul îl ridică pe Boeriu și îl aruncă între cabină și peretele de stîncă, făcîndu-l ferfeniță. Sau, cu cuvintele lui Ion Diaconescu, îl „laminează pur și simplu“. (p. 181).

Șirul de episoade teribile dau sarea și piperul unui volum care, sub unghiul temperaturii la care este scris, e destul de anost. Firea placidă a autorului se răsfrînge asupra paginilor, împrumutîndu-le o tentă de uscăciune calmă. Autorul face consemnări cu aerul că dă declarații în fața unei autorități severe, căreia nu-i plac izbucnirile patetice. Ce rămîne este mărturia a 15 ani de închisoare pe care Ion Diaconescu i-a făcut fără a avea vreo vină.