Începutul unei cariere literare de șase decenii și jumătate se consemnează la 12 mai 1929, când Nae Ionescu acceptă – la rugămintea pictorului Corneliu Mihăilescu care, alături de Marcel Iancu, M. H. Maxy, Militza Petrașcu, Hans Mattis Teutsch și Victor Brauner, deschisese încă din 7 aprilie 1929, la Sala „Artele Decorative”, a doua expoziție colectivă a avangardiștilor, constituiți sub denumirea de „Grupul de Artă nouă” – să publice, în cotidianul „Cuvântul” (Anul al V-lea, nr.1455), o cronică plastică semnată de studentul din primul an de la Facultatea de Litere și Filosofie a universității bucureștene, pe nume Edgar Papu (1908-1993).
Deși debutant, tânărul cronicar – care își alese drept specializări universitare la Litere studiul limbilor germană, italiană și latină, iar în cadrul Facultății de Filosofie, estetica, logica (unde va urmări prelegerile chiar ale directorului revistei, Nae Ionescu) și istoria artei – era, încă din copilărie, un zelos frecventator al atelierelor pictorilor și sculptorilor, fapt ce-l încurajase în adolescență să se dedice graficei și picturii, însă descurajat în această inițiativă de către colegul său de facultate, Bob Bulgaru, prieten apropiat și confident, va urma traiectoria teoretică a unui consumator avizat de artă, devenind, în cele din urmă, critic plastic, cu năzuința de a explora fenomenul artistic din perspectiva filosofiei culturii.
După cum mărturisea, în memoriile2 sale, exercițiile iconografice l-au ajutat încă din copilărie să-și dezvolte un anumit „alfabet pictografic” al gândirii, dimensiune ce se va dovedi o constantă în creația sa literară, în care sugestia de vizualizare a ideii transpare pretutindeni.
Recomandarea pe care i-o făcuse Corneliu Mihăilescu făcea parte dintr-un proiect mai vast al artistului care-și propusese să-l lanseze pe tânărul Edgar în profesiunea de cronicar plastic, conducându-l prin atelierele bucureștene, dar ambiționând „să-l scoată și în lume”3.
De menționat că, publicându-i articolul pe prima pagină a gazetei, Nae Ionescu îi face o mare favoare, fiindcă titularul rubricii de cronică plastică de la „Cuvântul”, Ion Călugăru, se pronunțase anterior, în stilul său profesionist gazetăresc, asupra expoziției4, însă succesul de public îi determinase pe organizatorii galeriei din str. Câmpineanu să prelungească cu două săptămâni accesul la operele avangardiste (până la 15 mai 1929), așa că o semnalare secundă a manifestării era binevenită.
Redăm (în grafia originală), în cele de mai jos, articolul prin care Edgar Papu debutează publicistic, însă vor mai trece alți șapte ani până să-i apară primul volum Răspântii, forme de vieață și cultură, București, Societatea română de Filosofie, 1936. După propria sa mărturisire, nemulțumit de prestația sa publicistică de debut, se va abține să mai publice încă trei ani, răstimp în care va plonja 14-16 ore pe zi în lecturi filosofice menite să-i consolideze armătura teoretică și să-i afineze instrumentarul expresiv.
V. Pappu
A doua expoziție a grupului de artă nouă(1)
Dela prima expoziție a grupării de plastică nouă din toamna anului 1924, arta nouă sau mai bine zis cea de actualitate s’a arătat publicului nostru în mod sporadic. Se simțea nevoia unei revizuiri a primelor impresiuni căpătate din influențele exterioare impuse de noua spiritualitate; se punea problema unei localizări a elementelor adaptabile rezultate din contribuția universală. Acțiunea era fatală; nu se putea zădărnici o stare de fapt și nici nega un adevăr permanent. Țara noastră nu se putea sustrage efectelor interdependenței, respingând influența factorilor civilizatori rezultați din alegerea eternă și inexorabilă a evoluțiunii. Și ceea ce atunci pentru majoritatea inșilor a părut senzațional, ceea ce pentru consolarea neputinței și lenei celor cari înaintau în viață cu redusă activitate, era taxat drept speculațiune de reclamă, astăzi după un șir neîntrerupt de constatări și experimente, pare un fenomen firesc și necesar pentru satisfacerea bunului gust și a necesităților sufletești și intelectuale.
Arta nouă înseamnă primenire, reîșnțnoire celulară, întinerire a țesuturilor aducătoare de viață proaspătă și dârză, oxigenare globulară, pulsare în artere elastice, descalcinate. Dacă isprăvile unui organism tânăr care nu iubește repetirea din prea multă bogăție de simțire și idei, ce surprinde ațipirea organismelor vegetative, pot constitui senzaționalul atât de calomniat, ei bine, într’atât arta nouă se poate mândri cu această prerogativă care nu rămâne un sec și nejustificat epitet. În acest chip, este senzațională expoziția grupului de Artă Nouă din str. Câmpineanu No. 17.
În ordinea ideilor grupului expun: d-na Milița Petrașcu care pune și soluționează în opera d-sale problema materiei ca mijloc de exprimare plastică. Ideia sculpturală ca o organizare a tumultului sufletesc izvorât din adâncurile chaotice ale subconștientului, se concretizează după împrejurări în varietatea materialelor întrebuințate. Dinamica materiei cu legile ei simple și firești îi inspiră înseși conținutul și formele; suprapunere simultană a acestor două activități creatoare. Pătrunderea acestui fenomen permanent la bazele creațiunii plastice înlesnește astfel și tălmăcirea variațiunei în stilul operei d-nei Petrașcu care ne dă cu aceeași putere convingerea și cu aceeași dragoste pentru materialul eloquent sculpturi în marmură, piatră, lemn și bronz. Și tocmai din această dragoste față de materialul mângâiat rezultă acea cumințenie a formelor lipsită de efectele, adeseori înșelătoare, ale gesturilor.
O tendință caracteristică prezintă «Dansatoarea», bazată pe un pur motiv arhitectonic. Acest procedeu inaugurat de Brâncuși este, în bună parte, o actualizare a sculpturii egiptene străbătute de suflul arhitectonicului masiv și hieratic.
Pătrunsă adânc de misterul creației este «Phedra»; elementele ei disociate și multiple exprimă impresionant concretizarea totului unitar și armonic dela care au purces.
Minunatul «Tors» din marmură de Paros este expresia senzualității sublimate într’o stilizare din cele mai prețioase.
În pictură, d. Marcel Iancu ne aduce o beție orfică de culori ca rod al unei sincere exprimări. Opera d-sale e o reabilitare a culorii ajunse sclavă formei, este poezia armonizării cromatice; în multe din manifestările artistului se remarcă o circumscriere ulterioară de contururi, sugerate chiar de culorile disciplinate; este un caz de realizare artistică în care nebuloasa culorii dă naștere la forme. Lagunele expuse, de un albastru exuberant închizând un mozaic de culori, ne dau măsura liberei fantezii la acest artist; și această fantezie legată de o ușoară senzualitate ne dă în bună parte explicarea operii d-sale.
Pe d. M. H. Maxy îl vedem evoluat către un vădit rafinament și către o tratare mai realistă a pastei. Masele spațiale la acest artist prezintă ușoare divergențe tinzând totuși către echilibru. Planurile de culori translucide ni se proectează, de multe ori, suprapuse, același contur prelungit demarcând mai multe obiecte. Culorile scânteiază uneori prin tonuri autentice de natură transcendentă: expresia cea mai sigură a tendinței spiritualizante adoptate de artist. Sensibilitatea culorilor se revarsă uneori cuprinzând în dinamica ei și ritmul formelor, cum ni se prezintă remarcabila lucrare 60 («Două vase și un cactus»). Cele două nuduri, aproape clasic echilibrate, am putea afirma că prezintă o culme a rafinamentului d-lui Maxy. Alte pânze ca «Igienă țigănească», «Cu papagalul» sau «Curse-grătare» ne arată o reușită exemplificare a tendințelor amintite.
D. Corneliu Michăilescu ne prezintă anul acesta o evoluție dela vechea atitudine mai mult intelectuală spre un fond sensibil mai precis; prin asociații de reprezentări, ne aduce valori reale sufletești ca mijloc necesar de exteriorizare. Orice obiect din pânzele expuse, privit individual, se înfățișează echilibrat în proporții și, mai mult sau mai puțin, static; însă ansamblul lucrării prezintă o desfășurare ritmică în timp, o unitate în curgere, izvorâte din poezia inspirației artistului. Pasta utilizată, în același timp viguroasă și simplă, realizează efecte de sensibilitate personală; artistul reușește să ne redea fragmente de tumult sufletesc prin apropieri de tonuri sobre și pline de ritmul vieții, ferindu-se să speculeze efectul ieftin al stridentelor contraste cromatice. Dispoziția culorilor asupra fructelor impresionează printr’o îndrăzneață spontaneitate, iar florile, ireale prin transparența lor, dau o viziune poetică de vis. Cele 14 desene, schițe pentru compoziții picturale, sunt uneori reușit amplificate prin culori.
La d. Mattis Teutsch se remarcă tendința spre decorativ; i se poate reproșa din această pricină lipsa de spontaneitate; obsedat prea mult de construcție, d-sa elaborează în mod cerebral forme geometrice perfecte și simetrii prea evidente; masele de culori păcătuiesc iarăși prin lipsa de temperament pictural a autorului. Mai înțelegător operează d. Mattis Teutsch tratarea sculpturilor în lemn unde își dă seama că acest material nu poate fi cioplit ca marmura, cum înțeleg unii artiști cari dau reușite lucrări de strungărie.
Pe d. Victor Brauner îl vedem preocupat în explorarea celor mai variate domenii psihice. Dela sensibilitatea împrăștiată în micile schițări de animale de o grație sinceră și naivă, trece la probleme metafizice de întrepătrundere a corpurilor; bunăoară în acel interesant desen care s’ar putea intitula «Adam și Eva», artistul încearcă desființarea spațiului ca o categorie a gândirii noastre. O altă latură a puterii emotive a d-lui Brauner este căutarea fantasticului unit cu libertatea fanteziei; calități evidente în lucrarea: «Plante și animale».
Artistul încearcă de multe ori să îndepărteze impresia de fragmentare a picturii, închizându-și orice manifestare într’un anumit cosmos ce pare întruchipat că plutește în chaos.
Ca și d. Marcel Iancu disciplinează, uneori, prin forme, pasta cromatică elaborată la început; dar pe când primul proectează formele pe o izbucnire de tonuri vii, la cel din urmă această experimentare are loc pe o marmorizare de nuanțe. Ținând seama de varietatea emoțiilor și de pasiunea de a le explora și plasticiza, credem că evoluția tânărului artist va fi una din cele mai interesante.
Astfel ni se prezintă în acest an expoziția grupului de Artă Nouă care credem că a intrat destul în conștiința publicului înțelegător.
E.[DGAR] P.[APU]
______________
1 E.[dgar] P.[apu], A doua expoziție a grupului de artă nouă, în „Cuvântul”, Anul al V-lea, Nr. 1455, Duminică, 12 mai 1929, pp.1-2.
2 Edgar Papu, Jurnal 1929-1931 – Memorii dintr-un secol – Epistolar 1964-1965, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015, p.95: „Deoarece această curte era, în cea mai mare parte, nepietruită, eu puteam să-mi înfig bățul în pămînt și să-l umplu cu desene. Mă necăjeam cînd vreun vecin trecea nepăsător și-mi călca «operele». Părinții mei credeau că am să ies pictor. Ei nu-și dădeau seama că acesta era doar alfabetul pictografic prin care eu gîndeam. Nu și-a dat seama nici sculptorul Vladimir Hegel, profesorul lui Brâncuși la Școala de Belle Arte, care-și avea unul din ateliere în cuprinsul acelei curți. Îl văd parcă și acuma, voinic, înalt, dar adus din spate, cu un bogat păr alb și cu mustăți à la Nietzsche. Mă chema uneori în atelierul lui și-mi făurea rapid niște papagali din plastilină verde.”
3 v. în acest sens, cap. Corneliu Mihăilescu din op. cit., pp. 116sqq, mai cu seamă următoarele pasaje: „Am terminat liceul și prin anul 1927-28, sînt în primul an de facultate. Cînd, fără nici un preambul, ne pomenim într-o zi că vine acasă la noi în vizită Corneliu Michăilescu. Obiectul acestei vizite eram eu. Își amintise cît de mult desenam eu în copilărie. Voia, astfel, pe baza vechii prietenii, să facă din mine un critic de artă. Zis și făcut. Chiar a doua zi mă aflam la el acasă, sau, mai precis, în atelierul său zugrăvit într-un roșu foarte închis, sîngeriu, dinspre fundul curții noastre […] M-am dus de mai multe ori în atelierul său […] N-a încetat să mă pregătească pentru a deveni critic de artă. Prima manifestare, care urma să vie curînd, era în oraș „Expoziția celor patru” șla care participaț și el Corneliu Michăilescu. Avea să expună cu niște artiști, care în curînd vor deveni două mari celebrități mondiale, Marcel Iancu, care se va ilustra atît în pictură, cît mai ales în arhitectura lumii moderne, și Victor Brauner, unul din marii pictori «metafizici» ai veacului nostru, remarcîndu-se ca atare mai cu seamă după ce va emigra la Paris. Celălalt era Maxy, viitorul organizator și director la Palat al Muzeului de Artă. I-am cunoscut pe toți. Trebuia să-mi public cronicile plastice în ziarul „Cuvântul”. M-a dus cu această ocazie la directorul acelui ziar, filosoful Nae Ionescu, ale cărui cursuri de logică și metafizică începusem să le frecventez. Acesta a acceptat imediat publicarea lor, curînd au și apărut articolele […] În atelierul său, Corneliu Michăilescu pregătea la răstimpuri, seara, niște libații împreună cu prietenii săi, pictorul Theodorescu-Sion și inginerul Capriel, la care eram invitat și eu. Mă simțeam foarte bine, angajîndu-mă și eu în discuții, care, stimulate de tratațiile lui Corneliu Michăilescu, durau pînă tîrziu. Mentorul meu dorea, totodată, să mă și introducă la diferite personalități. M-a dus în somptuosul atelier al lui Theodorescu-Sion […] m-a dus și la pictorul Marius Bunescu, autorul vestitelor „Ierni bucureștene” în nuanțe albăstrii […] Mentorul meu voia să-mi dea educație și în sens monden. Împreună. cu alți tineri, ne-a dus odată pe toți într-un cabaret. ”
4 Ion Călugăru, Cronica plastică. A doua expoziție de artă nouă, în „Cuvântul”, Anul al V-lea, Nr.1434, Sâmbătă 20 aprilie 1929, p.1-2.