În călătoriile sale de-a lungul subcontinentului, Eliade întâlnește mai mulți europeni, care-i devin vremelnici tovarăși de drum. Cu o excepție sau două, aceștia au, în India, profiluri incerte, de-abia schițate, iar adesea sunt chiar lipsiți de nume.
Europenii pe care-i cunoaște în Calcutta sunt, în schimb, mult mai bine conturați în Șantier. Ei se grupează în jurul a doi poli diferiți și, totuși, împărtășind o importantă trăsătură comună: aventura explorării. Unul dintre acești poli e cel al orientaliștilor, întâlniți la Universitate, la Muzeul Indian, la Societatea Asiatică sau în casa lui Dasgupta: Stella Kramrisch (1896-1993), Johan Van Manen (1877-1943), Leonid F. Bogdanov (1881-1945), Giuseppe Tucci (1894-1984), Jacques Bacot (1877-1965), fiecare reprezentând o altă națiune.
Bacot, întâlnit în vara anului 1931, prin intermediul lui Van Manen, nu apare însă în Șantier. Asemenea acestuia, aflat în misiune, Eliade cunoaște alți savanți interesați de spațiul indian: botanistul austriac Hans Molisch (1856-1937), care a petrecut șase luni la institutul lui Jagadish Chandra Bose, și sexologul german Magnus Hirschfeld (1868-1935), care călătorea împreună cu partenerul său chinez Li Shiu Tong (1906-1993).
La celălalt pol se află dezavantajații, plecați în căutarea unor oportunități care nu le erau accesibile în Europa, a posibilității de a-și împlini o chemare, de a fructifica un talent sau, pur și simplu, de a se căpătui. Același lucru îi adusese acolo pe strămoșii anglo-indienilor. Și ei vin din diferite colțuri ale Europei Occidentale.
*
Orientaliștii și savanții europeni enumerați mai sus sunt binecunoscuți nu numai prin opera lor, ci, în general, și prin biografie. Nu la fel stau lucrurile cu alte câteva figuri legate de mediul academic ce apar în scrierile indiene ale lui Eliade.
Establishment-ul britanic, ca atare, nu îi era accesibil tânărului doctorand român. Îl cunoaște pe un înalt funcționar regional al Indian Civil Service, care se afla de peste două decenii în Assam. Dar nu în virtutea funcției sale publice; i-l prezentase Van Manen, la biblioteca Societății Asiatice, în calitate de antropolog. Eliade îi schimbă numele – în Theobald Karr –, așa cum făcuse și cu Alexander Kerr, iar acum putem înțelege de ce: era vorba de funcționari ai statului, iar identificarea lor i-ar fi putut atrage neplăceri și, mai ales, dificultăți într-o eventuală încercare de a se reîntoarce în India. Nu e cazul niciunuia dintre savanții înainte pomeniți, simpli profesori și autori de cărți, chiar dacă nu lipsiți de conexiuni politice.
Funcționarul pseudonimizat este John Henry Hutton (27 iunie 1885 – 23 mai 1968), un bine-cunoscut antropolog, autoritate în triburile naga din provinciile de nord-est și în castele indiene, deși această din urmă recunoaștere și-a câștigat-o ulterior întâlnirii cu Eliade. Între anii 1909 și 1936, a îndeplinit funcțiile de political officer și deputy comissioner în Assam, fiind desemnat și honorary director of ethnography pentru această regiune. În anul următor a fost numit profesor de antropologie socială la Universitatea din Cambridge. Era, de asemenea, interesat de antropologia comparată și de posibilele legături între cultura etniilor din Himalaya răsăriteană și culturile megalitice ale Asiei de sud-est și Oceaniei. Acest din urmă lucru îl preocupa și pe Eliade în perioada redactării tezei, mai ales în anul 1931, când îl întâlnește pe Hutton. Nu l-a citat în Yoga (1936), dar a făcut-o mai târziu, în Traité d’histoire des religions (1949), Images et symboles (1952) și în câteva articole.
Un alt funcționar britanic pe care-l cunoaște este maiorul Arthur Ambrose Emmanuel Baptist (1 noiembrie 1873 – 1 aprilie 1957), membru al Indian Medical Service. Acesta, născut de altfel în India, era resident medical officer la Carmichael Hospital for Tropical Diseases, al treilea om în ierarhia instituției, dar, de fapt, cel care exercita autoritatea directă. În această calitate, de medic, îl cunoaște Eliade, în prima parte a anului 1929, iar până în toamnă se împrietenește cu el. Rămâne de verificat dacă e identic cu acel „medic din serviciul colonial“, care-i studia pe yoghini, împreună cu care făcuse prima lui incursiune în teren la sfârșitul lunii februarie. În acest caz, l-a cunoscut tot pe cale academică, în virtutea cercetărilor lui asupra fiziologiei yoghine. În luna octombrie, Eliade e internat în spitalul tropical pentru trei zile, din cauza unei intoxicații, iar episodul va fi folosit ca placă turnantă în romanul Maitreyi.
Tot în legătură cu mediul academic, Eliade întâlnește câțiva diplomați străini. La ceaiurile din casa Stellei Kramrisch se apropie de consulul german, care avea el însuși o conexiune cu România. Dar acesta nu e pomenit în Șantier. Poate pentru că devenise deja, sub apelativul „consulul“ și cu trecut fictiv, un proeminent personaj în romanul Isabel și apele diavolului.
Baronul Heinrich Freiherr Rüdt von Collenberg-Bödigheim (25 august 1875 – 26 octombrie 1954) se trăgea dintr-o veche familie franconă ai cărei membri s-au ilustrat în politică și diplomație. A fost primul consul general al Germaniei trimis în India după război, în decembrie 1921. Lăsa în urmă câțiva ani de ședere pe malul Mării Negre, unde fusese consul la Constanța (1918-1921). Își începuse cariera cu misiuni în Asia de est și sud-est. Înrolat la izbucnirea marelui război, a lucrat din 1917 în administrația militară a României ocupate. Așa se explică faptul că, după încheierea ostilităților, și-a reluat cariera diplomatică în țara pe care apucase să o cunoască.
Consulul avea formație de jurist, dar era un om cultivat și nu lipsit de legături în cercurile indianiștilor. Cu un an înainte îl găzduise pe Helmuth von Glassenapp, care conferențiase la Universitatea din Calcutta. Misiunea lui s-a încheiat însă la trei luni după sosirea lui Eliade. La 23 martie 1929 a fost transferat la Shanghai; se întorcea astfel la primul lui post. Deși întreaga-i carieră merită studiată îndeaproape, e cunoscut istoricilor cu precădere pentru perioada nazistă, datorită rolului jucat în organizarea comunității germane din Mexic, unde a fost ambasador între anii 1933 și 1941. Activitatea sa în India e discutată, din perspectiva atitudinii guvernului german față de indieni, într-un foarte recent studiu de pionierat. Întemeindu-se pe o minuțioasă cercetare a arhivelor, Nirode K. Barooah îl apreciază pe consul – cu o obiectivitate care rămâne să fie controlată – drept ultra-ambițios, arogant și agresiv față de indieni, lipsit de considerație pentru sentimentele lor.
Prin intermediul lui Leonid Bogdanov, care lucra la consulatul Franței, Eliade se împrietenește cu un alt membru al comunității diplomatice. Dintre cei trei diplomați francezi, amicul său – al doilea în ierarhie – avea, la fel ca fostul consul german, o conexiune cu România.
André Marie Joseph Jean Vissiere (24 aprilie 1900 – 19 iulie 1969) era originar din Provence, fiu al subșefului gării din Tarascon. S-a născut la Valence, dar familia s-a mutat apoi la Marseille. Din cauza unui torticolis congenital, a fost scutit de serviciul militar. După absolvirea Facultății de Drept, a intrat în diplomație, iar în decembrie 1925 a fost trimis ca atașat de cancelarie la consulatul general al Franței din Montreal. În timpul sejurului canadian călătorește și la New York. În martie 1928 e mutat la Istanbul, dar în iunie 1929 îl găsim înapoi în Franța, la Marseille, unde se căsătorește. E trimis apoi la București, în aceeași funcție, deși între timp fusese promovat cancelar. În martie 1931 e transferat la Calcutta, unde devine vice-consul perceptor. Din relatările lui Eliade, nu reiese că ar fi venit împreună cu soția sa. În perioada petrecută în India participă și la o misiune diplomatică în Nepal. De la Calcutta e mutat ca secretar de legație în La Paz, din august 1935 până în septembrie 1938, când e rechemat la administrația centrală. Ministerul Coloniilor l-a decorat, în aprilie 1938, ceea ce înseamnă că activitatea sa în America de Sud nu se restrânsese la Bolivia.
Cariera lui a cunoscut apogeul în timpul guvernului de la Vichy, care l-a numit consul general în Monaco, în februarie 1941, dar l-a rechemat peste trei luni. După război s-a numărat printre funcționarii epurați, în februarie 1945. În luna septembrie, când Eliade sosește la Paris, era probabil deja retras la Marseille, unde a petrecut următorul deceniu ca tânăr pensionar. Abia în anul 1954 a început demersuri în vederea anulării pensionării politice, obținând reintegrarea în august 1956. În octombrie 1959 a fost numit consul adjunct la legația Franței din Tirana, ultima sa misiune înainte de a ieși la pensie, în anul 1965.
După cum se poate vedea, a avut o carieră diplomatică destul de modestă, fără vreuna din „aventurile prodigioase“ ale înaintașului său tarasconez, ba chiar, s-ar spune, nefericită. Din Calcutta a fost primit membru al Societății de Geografie de acasă. Dar nu a produs nimic asemănător precursorului său – probabil, doar onomastic – Arnold Vissiere (1858-1930), consul la Shanghai și reputat sinolog, deși, la fel ca acesta, a publicat comunicări în Bulletin de géographie d’Aix-Marseille. Eliade îl pomenește pentru prima dată în ziua înmormântării lui Ernest Mann, adică la 16 aprilie 1931. Din ceea ce scrie despre conversațiile lor, ele se învârteau mai mult în jurul subiectelor erotice decât al celor savante. La fel ca Eliade, Vissiere avea o înclinație pentru adolescente, iar atașamentul față de băiatul din Banat luat cu el în India ar putea ascunde și alte preferințe sexuale neortodoxe. Prin amicul său român le cunoaște pe fetele dnei Perris și o curtează pe Norine. După plecarea lui îi face avansuri lui Verna, care nu împlinise încă cincisprezece ani.
Europenii de la celălalt pol sunt mai greu de identificat. Figurile reținute în Șantier se află la intersecția artei cu divertismentul. Cele trei fiice ale pastorului din Anglia se integrează în proza lui Eliade lumii din pensiunea dnei Perris, deși existența lui Catherine (Irving ?) se prelungește, episodic, și după aceea. Prin aceasta, dansatoare de varieteu la Globe Theatre ce-și câștigase „protecții“ ilustre, Eliade a avut acces nu doar la lumea din teatru, ci și la casele burgheziei mari din Calcutta în care se întâlneau francezi, germani, ruși. Stătea de vorbă îndelung cu unii dintre acești necunoscuți, dar totul s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă, la sfârșitul primăverii anului 1929. Nu știm dacă Eddy (Higgering ?), un șef de fanfară german, care căuta să organizeze ansambluri muzicale pentru oricine își putea permite luxul, a răzbit în strădania sa de a se realiza. Urmele unui singur personaj pot fi regăsite, dar cu eforturi straniu disproporționate în raport cu realizările sale.
În India, Eliade era un obișnuit al sălilor de cinema, deși considera filmul mai mult un divertisment decât o artă. Frecventa îndeosebi cele nouă cinematografe din Chowringhee, cartier central al Calcuttei, care, cu o excepție sau două, difuzau numai filme străine, predominant hollywoodiene. (În scrierile sale din perioada indiană apar numele unor actori celebri ai Hollywoodului: Douglas Fairbanks, Buster Keaton, Ramón Novarro.) Audiența lor era, și ea, majoritar europeană și anglo-indiană. În cartierele din jur existau alte cinci cinemauri de mâna a doua, care rulau și filme indiene, la fel ca acelea din cartierele mărginașe. De la pensiunea doamnei Perris până în zona de entertainment din Chowringhee erau numai doi kilometri, în timp ce distanța până în Cornwallis street, College street și Barabazar, unde se aflau celelalte, era mai mult decât dublă. E foarte probabil că Eliade nu mergea decât rar, dacă nu chiar deloc, la acestea din urmă, unde rulau cu precădere pelicule uzate. Abia în perioada șederii în casa lui Dasgupta, în cartierul Bhowanipore, va viziona regulat filme indiene.
Totuși, încă de la început întâlnește un italian din industria cinematografică locală care-i propune să scrie un scenariu pentru un film indian. Cucerit de idee, se pune pe lucru cu entuziasm (în franceză, engleza lui fiind încă incertă) și chiar se imaginează un viitor autor de scenarii. E interesant că multe dintre recenziile Indiei și Șantierului le-au găsit acestora calități cinematice: capitole sau scene realizate asemenea unui film. Din nefericire, nu mai aflăm dacă a terminat scenariul și, în acest caz, ce s-a întâmplat cu el. Era încă epoca filmului mut, chiar dacă primele talkies fuseseră deja lansate în Statele Unite. În India, nu se vor turna decât din 1931, iar viața filmului mut indian a durat până în 1934. Scenariul era, așadar, o scriere descriptivă și vizuală, în care contau mai mult acțiunea, caracterul și simțămintele protagoniștilor decât dialogurile.
Eliade nu consemnează decât numele de familie al cineastului, Marconi. Chiar pe pelicule, pe afișe sau în recenzii prenumele lui e fie redus la inițiale, fie înlocuit cu „Signor“, astfel încât până în ziua de azi el a rămas în istoriografie cu o inițială. Tommaso R. Marconi (1903-1973) i-a interesat doar marginal pe istoricii indieni ai cinematografului și aproape deloc pe cei italieni. Prin urmare, informațiile care pot fi găsite despre el sunt legate mai mult de filmele la a căror realizare a participat (pentru a căror corectă identificare îi sunt îndatorat neîntrecutului arheolog al cinematografiei indiene, Virchand K. Dharamsey). A fost cameraman și inginer de sunet, nu regizor cum scrie Eliade, deși, un deceniu mai târziu, a co-regizat două filme. Nu e exclus ca propunerea făcută tânărului scriitor român să fie totuși legată de ambiții regizoriale.
Și-a făcut debutul în Italia cu Savitri, în regia lui Giorgio Mannini, după un scenariu bazat pe omonima piesă indiană a lui Angelo de Gubernatis. Marconi a fost cameraman secund, într-o perioadă când cameramanul era încă mai important decât regizorul. Realizat în 1923, filmul s-a difuzat abia în 1925, se presupune datorită nevoii de a-l reedita pe gustul cenzurii, tăind scenele de nuditate. Difuzorul lui în India, Madan Theatres din Calcutta, s-a prezentat drept co-producător, alături de Società Italiana Cines din Roma, dar mulți experți se îndoiesc de acest lucru, compania având obiceiul să-și atribuie filmele pe care le difuza. O conexiune există totuși: actrița principală, Rina De Liguoro, era cumnata regizorului napolitan Eugenio De Liguoro (1895-1952), care lucra de câțiva ani pentru Madan Theatres. Fondată de un om de afaceri parsi, compania a dominat perioada filmului mut în India. La sfârșitul anilor ’20 ea deținea aproape jumătate din sălile de cinema și din veniturile cinematografiei indiene.
Probabil și Marconi a urmat această conexiune când a ajuns în India, lucrând pentru Madan. A făcut parte din echipa regizorului Priyanath N. Ganguly (1887-1956), din care vor ieși alți câțiva regizori de top ai companiei. E posibil să fi lucrat la filmele lui din anii 1926-1928 – cum reiese din relatarea lui Eliade –, dar nu există niciun fel de date. Cea dintâi operă cinematografică în care e menționat ca director de imagine a ieșit după întâlnirea celor doi, la 13 aprilie 1929, și a avut un foarte mare succes. Kapal Kundala, ecranizare a romanului omonim al lui Bankim Chandra Chatterji, este prima peliculă ce a realizat un „silver jubilee“, rulând continuu timp de 29 de săptămâni la Crown Cinema din Calcutta. Madan cumpărase drepturile de autor ale operelor lui Chatterji, pe baza cărora a construit genul său de „filme literare“ ce a dominat cinemaul bengalez timp de mai multe decenii. În anul următor, Marconi a lucrat la cinematografia filmelor Krishnabarna Tirandaz (sau Arcașul negru) și Madhabi Kankan (sau Brățara lui Madhabi, alias Sclava din Agra). Dar cel de-al doilea – ecranizare a romanului lui Ramesh Chandra Dutta – a fost difuzat abia în 1932, din cauza problemelor cu cenzura.
Cum toate acestea sunt filme de dragoste, precum majoritatea celor produse de Madan, e îndreptățit să presupunem că „scenariul fantastic“ pe care-l începuse Eliade trebuia să se înscrie în același gen. Nu e de mirare că nu l-a terminat. Romanul Isabel, scris puțin mai târziu, arată dificultățile pe care le avea în registrul romantic. Dacă l-ar fi scris după septembrie 1930, s-ar fi putut face pe baza lui un film de succes; desigur, cu condiția să întâlnească o cenzură binevoitoare.
Eliade nu-l mai pomenește pe Marconi în Șantier, dar nu greșim considerându-l modelul acelui „italian crescut în ateliere de cinematograf și în baruri“, ce traversează episodic romanul Isabel. Angajat ca tapeur la Globe Theatre, personajul era bun să ajute la toate: electricitate, decoruri, costume, coreografie. Probabil, ceea ce știa Eliade că prototipul lui făcuse în slujba lui Madan înainte sau chiar după ce i s-a încredințat camera de filmat.
Din 1931, Marconi face filme sonore, începând chiar cu prima peliculă în limba bengali. Până în 1935 a lucrat pentru Madan, turnând anual un mare număr de filme bengali sau hindi, dar din 1934 începuse să lucreze și pentru alte companii. Conform unui necrolog, ar fi făcut peste două sute de filme. Astăzi numele lui e asociat cu mult mai puține (am identificat alte 27), însă o parte dintre ele au devenit repere istorice. A colaborat în special cu regizorii Jyotish Bannerjee și Amar Choudhury, formați în echipa lui Ganguly, și cu șeful companiei, J.J. Madan. Descris ca excelent cameraman, s-a spus că, avându-l pe Nitin Bose sau pe Marconi în spatele aparatului de filmat, orice om cu un pic de simț dramatic sau vizual poate deveni regizor.
Nu știm dacă, după 1936, s-a întâmplat ceva care i-a întrerupt activitatea sau este doar o lacună în documentație. Madan Theatres va produce ultimul său film în 1938. În anul următor, Marconi e din nou la lucru în Madras, unde co-regizează două filme tamile. În 1940 e cel dintâi manager al nou întemeiatei companii Gemini Studios. În scurt timp însă va deveni, fără voia lui, cetățean al unei țări ostile și va fi internat în lagăr. După război lucrează tot în sudul Indiei, în cinematografia tamilă și telugu, dar îi sunt atribuite numai două filme, ultimul difuzat în 1952. La începutul anilor 1950 are loc o schimbare de gardă în multe domenii, inclusiv în industria filmului. Asemenea regizorilor cu care debutase, Tommaso Marconi iese și el din scenă.
E, deopotrivă, o ieșire de pe scena indiană, căci emigrează în Anglia, împreună cu fiica lui, Marcella Nanda Francesca, născută la Calcutta, în 1932. Aceasta s-a căsătorit cu un american din industria divertismentului și, în 1954, a plecat în SUA. Tommaso s-a întors în Italia, dar nu știm ce a făcut în următoarele două decenii. A murit la Roma, se pare nebăgat în seamă – sau, oricum, repede uitat – de istoriografia italiană a filmului. Un frate mai mic, Carlo F. Marconi, care-l urmase în India, a rămas acolo. După eliberarea italienilor din lagărul de la Dehradun, a devenit și el cameraman, debutând chiar cu primul film color realizat integral pe subcontinent (Pamposh, 1954). În ciuda promițătorului debut și a foarte bunei aprecieri a calităților sale de cineast, cariera i-a fost destul de modestă, ilustrată mai mult în genul documentar.
Și Marconi, la fel ca Vissiere, Eddy, cei doi eurasiatici din Saigon și toți anglo-indienii tineri, e un familiar al vieții de noapte din Calcutta. Vairat i-l prezentase lui Eliade ca pe un extraordinar erudit al caselor cu felinare roșii. Cinematografele făceau, de fapt, parte din același circuit al restaurantelor de noapte, bordelurilor, localurilor de fumat opium și petrecerilor dansante, toate încheiate cu plimbări la lacuri. Adică, ceea ce se numea „a damned good time“, curbă spațio-temporală în care India europenilor, anglo-indienilor și a celorlalte comunități gri se îndepărta la maximum de India pentru care Eliade îi scrisese maharajahului de Kasimbazar.
Această lume neștiută sau ignorată de admiratorii Indiei autohtone și profunde, proiectată de scriitorul român, a produs totuși urmări neașteptate în opera lui. Experiența indiană ca sursă a inspirației sale literare și științifice prezintă aspecte și detalii departe de a fi fost epuizate. Astfel, pentru a oferi doar unul dintre aceste exemple nebănuite, nuvela La țigănci, scrisă în 1959, și-a luat o bună parte a elementelor ei ficționale din Calcutta, nu din București. Nu e vorba doar de lungile călătorii cu tramvaiul sub vara toridă a Bengalului. Casa din nuvelă se poate recunoaște în Karaya Lane, cartierul bordelurilor europene, a cărui frecventare Eliade nu se sfiește să o dezvăluie în Șantier. Se găseau acolo fete din întreaga lume, inclusiv grecoaice, evreice și anglo-indience, acestea din urmă ușor traductibile ca „țigănci“. Mai mult chiar, unele evreice erau originare din România Mare.
(Fragment, fără note, din introducerea volumului
Mircea Eliade, India. Șantier, în curs de apariție la Editura Cartex)