Dincolo de simbolism

George Bacovia, O sută și una de poezii, antologie și prefață de Mircea Coloșenco, Editura Academiei Române, București, 2018, 220 pag.

Sunt în literatura română cazuri de poeți cărora le-au fost oferite elogii și recunoașterea publică, pe timpul vieții lor, și apoi o deplină uitare, în epocile următoare; după cum sunt situații răsturnate, cu autori lirici întâmpinați ca niște „curiozități” și tratați ca marginali, reconsiderați și valorificați cu adevărat abia în posteritate. Bacovia ilustrea­ză a doua categorie, și încă într-un mod izbitor. Deși volumul său Plumb, un volum de referință, apare în 1916, iar la începutul aceluiași an, Macedonski îi dedică un medalion autorului care, „aproape un copil”, îl vizitase în 1902, cincizeci de ani vor trebui să mai treacă până la recunoașterea staturii sale de mare poet. Interbelicul modernist, cu pleiada sa de poeți și de critici excepționali, identifică, e drept, originalitatea bacoviană; iar faptul că volumul de debut a fost îngrijit de un connaisseur precum Ion Pillat atestă observarea și fixarea unui profil al unui alt tip de lirism decât cel strict simbolist. Dar abia peste o consistentă perioadă de timp, analizele pertinente ale criticilor și intuițiile scriitorilor preocupați de stranietatea versului bacovian vor depăși încadrarea inițială în curentul simbolist. Abia mai târziu se va observa că, simbolistă în punctul de pornire, poezia lui Bacovia se deschide spre modernism și expresionism, avansând pe o direcție care va fi a poeziei în general. Timpul i-a făcut dreptate lui Bacovia nu neapărat fiindcă receptarea critică în epoca sa ar fi fost neprofesionistă (dimpotrivă!), ci pentru că înseși criteriile poeticității s-au schimbat în sensul recunoașterii unui cod bacovian.

Înainte de a încerca să-l desfac, câteva cuvinte despre antologia O sută și una de poezii realizată de Mircea Coloșenco, autor și al unei prefețe și al unei consistente cronologii. Prin obișnuitele sale incursiuni pe verticala unei ascendențe, antologatorul începe cronologia de la… 1481, aprilie 25, de când e „prima atestare databilă a numelui Muste(a), purtat de strămoșii paterni ai lui George Bacovia”. Nu poți să nu te întrebi: ce relevanță are o asemenea informație pentru biografia și bibliografia lui Bacovia? În continuare, din fericire, elementele biografice vor fi prezentate succint și edificator, într-un desfășurător realizat cu instrumente de istorie literară; iar datele oferite în deschiderea antologiei vor fi completate prin referințele critice de la urmă, de la Al. Macedonski, în 1916, la Eugen Simion, în 2011. În fine, de remarcat buna selecție operată în antologie, de la Plumb (1916) la Stanțe burgheze (1946) și cu trei secțiuni acoperind un număr mai mare de ani: Stanțe și versete (1946-1954), apoi Alte versete (1899-1956); în fine, poemele în proză grupate sub titlul Bucăți de noapte (1926-1956). Nu lipsește grafica lui Bacovia, pe care Coloșenco o prețuiește în chip deosebit.

Majoritatea criticilor au remarcat „declinul” poetului după Plumb, prilej pentru câțiva comentatori în răspăr să susțină că, nu, tocmai Bacovia din ultimele volume este cel realmente memorabil. La o relectură detașată de polemicile anterioare, îmi e destul de clar că volumul de debut rămâne cel mai bine realizat artistic, ascunzându-și totodată arta literară. Din celelalte volume rămân citabile versuri destinate unei cariere nu-numai-literare, cum sunt cele cu care începe Serenada muncitorului din Scântei galbene (1926): „Eu sunt un monstru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri noi”; ori cele din poemul care dă titlul volumului Cu voi… (1930): „Mai bine singuratec și uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În țara asta plină de humor,/ Mai bine singuratec și uitat”. Urmează Liceu, la fel de cunoscut azi (sau chiar mai bine cunoscut decât atunci când a fost scris), cu prima lui strofă ludic-lugubră: „Liceu, – cimitir/ Al tinereții mele -/ Pedanți profesori/ Și examene grele…/ Și azi mă-nfiori/ Liceu, – cimitir/ Al tinereții mele!”. Iar înainte ca Bacovia să ajungă să eminescianizeze transparent, în Comedii în fond (1936), el dă în volumul Cu voi… și un Epitaf, pus între ghilimele, ce merită citat: „«Aici sunt eu/ Un solitar,/ Ce-a râs amar/ Și-a plâns mereu.// Cu-al meu aspect/ Făcea să mor,/ Căci tuturor/ Păream suspect.»”. Suspectul va muri în 1957, după ce, cu un an în urmă, fusese sărbătorit la o vârstă rotundă (75), „după o tăcere de peste opt ani”.

Întorcându-ne la Plumb, să observăm cât de puțin a fost atins de trecerea timpului un volum apărut cu peste un secol în urmă. În timp ce la alți simboliști, francezi sau români, versurile datează prin simpla lor fixare într-o atmosferă și o tonalitate pre-determinate, într-un fel de simbolism didactic, egal cu el însuși, punct cu punct, la Bacovia textul se adâncește, se dispensează de muzicalitate și își provoacă lectorul prin sensurile lui rupte. La suprafață, strofele sunt reluate aproape în aceiași termeni, cu un (fals) descriptivism care înfioară prin monotonie și mono-manie. În Seară tristă, un vers care nu semnifică nimic este reluat, repetat, reiterat până când, prin obsedanta recurență, el se umple de nonsensul existențial ce dă pe dinafară și se împrăștie în întreg poemul. Tabloul pseudo-realist schițat din câteva tușe va da o imagine teribilă a dezagregării, generată însă nu prin simbolistică, ci prin excesul repetitiv. Bacovia utilizează în câteva rânduri, în primul său volum, această strategie a reiterării maniacale, până când enunțul reluat își pierde firava funcție de comunicare a ceva și devine semnalul sonor al pierderii sensurilor. În Seară tristă, deși strategia e vizibilă, poemul ne va surprinde în continuare prin firescul cu care nefirescul se instalează și prin naturalețea limbajului poetic care tocmai și-a extirpat funcția de comunicare. În acest sens, poezia lui Bacovia este pură, găsindu-și referințele și justificările nu în afara ei, ci în propriile laitmotive. La puțini alți poeți ai noștri, lirica se va mai raporta la ea însăși cu intensitatea și fixitatea din strofele bacoviene. Iată: „Barbar, cânta femeia-aceea,/ Târziu, în cafeneaua goală,/ Barbar cânta, dar plin de jale, –/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și-n zgomot monstru de țimbale/ Barbar, cânta femeia-aceea.// Barbar, cânta femeia-aceea…/ Și noi eram o ceată tristă –/ Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/ Gândeam la lumi ce nu există…/ Și-n lungi, satanice ecouri,/ Barbar, cânta femeia-aceea.// Barbar, cânta femeia-aceea,/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și nici nu ne-am mai dus acasă,/ Și-am plâns cu frunțile pe masă,/ Iar peste noi, în sala goală,/ Barbar, cânta femeia-aceea…”.

Plumb, Lacustră, Amurg violet, Moină, dintre poemele reținute de Mircea Coloșenco în antologie, își obțin efectul de stranie insolitare prin aceeași utilizare artistic-excesivă, controlat-stridentă, programat-obsesivă a unor cuvinte sau versuri întregi. Dincolo de limita acestei arte nu se mai află decât codul omului deraiat, al nebunului cu sau fără acte, care explică același lucru, la nesfârșit, unui auditoriu schimbător. Bacovia a fost comparat cu Rollinat, din care s-a și inspirat; la autorul nostru, textul nu doar exprimă nevrozele, ci le și produce, ca un mecanism poetic auto-generativ.

Extraordinar de interesante sunt, și astăzi, poemele în care conturul realist al tabloului liric nu s-a pierdut, ca în cele menționate anterior, prin excesul voit de refrene. Într-o Nocturnă, lumea procesată în modul bacovian rămâne recognoscibilă, în datele ei prime. Vedem, cu încetinitorul, cum bacovianismul preia realitatea exterioară și o modifică, selectând aspectele conforme viziunii poetice, organizându-le în suite depresive, deprimante, morbide, lugubre. Ca să zic așa, Bacovia își „ocupă” cu imaginarul său poezia pe măsură ce o scrie. La final, textura realității citadine a devenit – fără rest – text liric bacovian: „Stau… și moina cade, apă, glod…/ Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod –/ Un bec agonizează, există, nu există,/ Un alcoolic trece piața tristă.// Orașul doarme ud în umezeala grea./ Prin zidurile astea, poate, doarme ea, –/ Case de fier în case de zid,/ Și porțile grele se-nchid./ Un clavir îngână-ncet la un etaj,/ Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj –/ Stropii sar,/ Ninge zoios,/ La un geam, într-un pahar, –/ O roză galbenă se uită-n jos”.

În loc de simbolismul poeziei lui Bacovia, e poate mai adecvat să vorbim în conti­nuare despre modul poetic bacovian; și despre „stările” bacoviene, percepțiile bacoviene, atmosfera bacoviană și toate celelalte elemente din lirica unui mare poet care le-a dat dreptul la existență literară.

(va urma)