America ogarului cenușiu

Romulus Rusan, „America ogarului cenușiu”, ed. a cincea, Ed. Junimea, Iași, 2017, 377 pag.

Una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Romulus Rusan și una dintre cele mai frumoase cărți de călătorie din literatura noastră contemporană, America ogarului cenușiu, a ajuns la sfârșitul anului celuilalt la a cincea ediție: citită cu entuziasm și pe nerăsuflate de generația noastră, și la fel de următoarea, reeditarea ne oferă nouă ocazia unui tip recuperator de lectură și nu mi se pare inutil să o privesc – deformare de istoric –în perspectiva primei sale cărți de reportaje: Expres ’65. Am citit și recenzat acest volum la apariție (într-un ziar care cred că era „România liberă”) și-mi aduc aminte foarte bine de impresia puternică pe care mi-a lăsat-o lectura prin senzația neobișnuită de vitalitate a oamenilor întâlniți – ceferiști aflați tot timpul pe drumuri – și prin impresia de mișcare, de dinamism a vieții lor, vibrând în ampla desfășurare a frazei: titlul anunța foarte precis ritmul desfășurării precum și vehiculul său epic, nu altul decât călătoria însăși. Nu e întâmplător deci, mi se pare mie, că stagiul petrecut de cei doi scriitori (Ana Blandiana și Romulus Rusan, foarte tineri la acea vreme) la sfârșitul anului 1973 și începutul următorului s-a transformat, în bună parte, într-o repetare a experienței pionierilor americani anterioară cu două secole: într-o călătorie de trei luni prin diversele state americane, și nu doar cele mai vizitate de turiști. Pentru autor, surprinderea esențialului în viața unor largi categorii umane, a oamenilor care o compun și a unei felii din viața lor obișnuită se poate face cel mai bine „din mersul calului”, cum se spune, alergând odată cu ei pentru a-i putea vedea, auzi și studia, fără să pară că o face, în propria lor normalitate, într-o lume atât de vie, de bogată în tipuri și de diferită de a noastră, cum erau atunci Statele Unite.

Înseși împrejurările care au precedat și pregătit această neobișnuită călătorie o plasează într-o zodie a excepționalului: survenită în anul 1973, relativ curând după vizita lui Ceaușescu în Coreea de Nord, invitația adresată celor doi scriitori de Universitatea din Iowa de a participa la programul lor internațional dedicat întâlnirii și cunoașterii unor colegi din toată lumea a creat mari probleme autorităților românești, constrânse de cotitura „ideologică” a regimului să restrângă relațiile cu statele occidentale. S-a creat astfel o situație tipică pentru funcționarea statului comunist, pe care Rusan o relatează cu umor în prefața ediției a patra: „Universitatea americană telefona Ambasadei de la București, aceasta Uniunii Scriitorilor, Uniunea întreba Ministerul Culturii, iar Ministerul Culturii dădea din colț în colț, știind că este inutil să se adreseze CC-ului, care nu îndrăznea să încalce ucazul lui Ceaușescu”. Acest cadril absurd dar caracteristic a durat trei luni și cei doi scriitori, care aproape că renunțaseră să spere: „dat fiind tracul pe care ni-l producea America, aproape ne bucuram că nu mai plecăm”. În fine, în decembrie, „la fel de misterioasă și de neexplicată ca și refuzul”, aprobarea vine și cei doi pleacă cu vaporul, pierzând aproape patru luni din programul oficial, și vor fi ultimii sosiți din grupul de 35 de scriitori veniți din diverse țări ale lumii, cu câteva zile înainte de Crăciun.

Caracteristică pentru vremurile pe care le reînvie fără să vrea, cartea este în prima ei parte un „manual” de intrare și de acomodare în societatea americană de atunci, care este implicit și o oglindă întoarsă a societății românești contemporane căci fiecare mirare, fiecare surpriză, fiecare privire admirativă sau doar care constată este implicit un îndemn de a ne revedea în memorie țara așa cum era acum patruzeci și ceva de ani (pentru generația mea) și o proiecție, probabil neașteptată, pentru generația neopților noștri: o lume în orice caz destinsă, primitoare și plină de înțelegere pentru diferențe, așa cum era firesc pentru nepoții unor cow-boys, mineri, cultivatori de bumbac și altele, dar care au fost mai întâi coloniști în diverse ținuturi aride.

Materia acestei cărți antrenante și preocuparea permanentă a autorului nu par a fi, de fapt, întâlnirile cu ceilalți scriitori și cu gazdele lor, care oferă doar o introducere în atmosfera Americii anilor șaptezeci, cu hippioți și tineri care nu vor să fie cetățeni „respectabili” ca părinții lor, preocupați doar de bani și de carieră, și atunci, „refuzând să îmbrace uniforma burgheză, ei au îmbrăcat o alta, chiar dacă nonconformistă, dar tot o uniformă”. Cei doi privesc nesperata ocazie ca o șansă irepetabilă de a „descoperi” America pe cont propriu. Ei își consacră cele trei luni rămase unei explorări pe cont propriu a țării care a făcut posibile toate minunile dar și toate inegalitățile, dezvoltarea extraordinară a unor locuri, industrii, universități sau muzee, dar și sărăcia altora, violența și, mai ales, sigurătatea care este sursa celor mai multe dezechilibre psihice, relativ frecvente la o națiune pentru care sănătatea trupească este un adevărat cult. Dar nu privirile sintetice, fatalmente reducționiste și care-i aparțin cronicarului, caracterizează acest jurnal de drum, ci acuitatea privirii și bucuria descoperirii mereu altor aglomerări, altor oameni, altor peisaje. Ca și în epopeea ceferiștilor, scrisă cu zece ani înainte, în istoria descoperirii Americii pe care o fac Ana Blandiana și Romulus Rusan, cadrul de desfășurare a aventurii și motorul diverselor episoade care substanțiază o experiență irepetabilă într-o lume aparte, complicată, dar și foarte umană, este călătoria însăși. Sunt peste o sută de zile în care peisajul – geografic și uman – se schimbă în permanență și numai privitorul rămâne același, într-o inversare de poziții destinată să pună în relief concluziile de etapă și, în același timp, constituirea treptată a unui monument viu care nu e decât America obișnuită, America tuturor, America nesfârșitelor de­plasări pe pistele diligen­țelor de altădată care s-au transformat, cu vremea, în autobuzele de cursă lungă: America „ogarului cenușiu”.

Nu e poate inutil de reamintit că primii doi călători români care-și publică impresiile unei vizite în Statele Unite, la sfârșitul sec. al XIX-lea – doi universitari, un medic și un geolog – se concentrează pe aspectul dramatic al naturii americane extreme, adică pe cascada Niagara. Natura americană îl fascinează și pe Romulus Rusan, dar nu aceea spectaculoasă, ieșită din comun a filmelor în tehnicolor, ci varietatea ei extraordinară, concretizată în infinite nuanțe de culoare și în reprezentări ale materiei care sugerează în chip neobișnuit o consistență frământată, dramatică aproape, sub un veșmânt delicat. Călătoria în sine este aceea care pune în valoare varietatea infinită a naturii acestei țări, în care distanțele firești se măsoară în mii de kilometri. Frapant este peisajul prin nuanțele extreme ale oricăror trăsături pe care le prezintă privitorului, inclusiv sărăcia sau chiar lipsa formelor sau culorilor cu care, privilegiați, am fost obișnuiți de acasă. În astfel de pasaje se remarcă viziunea plastică a scriitorului și forța descrierii sale, care evocă acest drum prin cuvinte aspre ca și materia pe care o străbate autobuzul, creionând treptat un peisaj violent sugestiv din nuanțele șterse ale unor culori practic lipsite de culoare, creste acoperite cu blana alb murdară a zăpezii, de sub care străbate peisajul calcinat și de asemenea alburiu al lichenilor risipiți pe „munți întregi care au uitat că locul lor e pe înălțimi și au căzut în burțile secate, de culoarea argilei”, ale unor prăpăstii nesfârșite: „Ne dor ochii de când nu am văzut o apă, un copac. Rafalele de vânt devin sălbatice, acoperă cu zgomotul lor mormăitul greoi al motorului”.

Multe lu­cruri se pot spune de­spre capacitatea autorului de a observa oamenii și locurile, dar mai ales de a transforma observația într-o evocare spectaculoasă a formelor și culorilor care crește de la prima impresie, generală și deci fără relief (”la început te crezi într-un peisaj urât și atâta tot”), la o irupție incredibilă a par­ticularului care se schimbă în timp ce te uiți la el, pentru că „peisajul artificial și respingător are de fapt ritmuri, palpită” și se transformă pe măsură ce se apropie: „la limita orizontului mijește o geană vie, verde-albăstruie, ca o coamă de apă… o urmărim până când mașina ne apropie binișor de ea… Albastrul s-a descompus treptat și, parcă impurificându-se pe măsură ce-l privim, se transformă în verde închis, apoi în roșu, în sfârșit în galbenul acela murdar”. Toate erau de fapt „dealuri informe, taluzuri piramidale… metereze de cetăți moarte” și altele, bineînțeles și ele iluzorii… Iar prezența umană se face simțită tocmai când tensiunea exterioară atinge apogeul și în autobuzul de obicei tăcut sub imperiul oboselii sau al preocupărilor cotidiene, pentru că ceilalți călători nu sunt în excursie, limbile se dezleagă: „Cum se întâmplă de obicei în momente de primejdie, călătorii au devenit comunicativi” etc. (p. 160).

O carte fermecătoare și instructivă: nu pentru că te învață ceva despre America, așa ceva nu se poate învăța, ci pentru că oferă un model personal de a călători, căci fiecare călător adevărat trebuie să aibă modelul lui…