Cornel Regman în monografie

Florina Lircă-Moldovan: „Cornel Regman. A fi critic literar”. Cuvînt-înainte de Al. Cistelecan, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2018, 720 p.

O amplă, emoționantă reîntîlnire cu Cornel Regman ne-o oferă monografia semnată de Florina Lircă-Moldovan. Punctul de pornire al scrierii pare a-l constitui, subiacent, un impuls moral, întrucît cercetătoarea îl socotește pe acesta a fi încă un „subiect de controverse“, dacă nu chiar al unei, fie și relative, marginalizări: „Severele clișee cu care mai este cîteodată și astăzi etichetat («detractor», «dogmatic», «pozitivist» ori «moralizator») demonstrează că nici de cîțiva noi critici opera sa nu e îndestulător agreată“. Care să fie explicația unei atari dezagreabile situații? Mai întîi am putea menționa „ostracizarea“ inițială a lui Cornel Regman de către autoritățile fostului regim, în virtutea faptului că a fost un component al Cercului literar sibian, confrerie suspectată de concepții inconforme ideologiei totalitare. O probă: demiterea sa din funcția de redactor al revistei „Steaua“, în 1955. Vechile incriminări au rămas să plutească în atmosfera vieții literare. Totodată criticul s-a văzut întîmpinat nu o dată cu rezerve și de către cronicarii mai tineri, de la un Matei Călinescu pînă la un Valeriu Cristea cu a cărui vehementă reacție s-a angajat într-o aprinsă polemică. Dar să reamintim cum s-a înfățișat anume prezența lui Cornel Regman în dispozitivul „matricial“ al Cercului. Mergînd pe linia interbelică, în speță lovinesciană, a oficiului lor, cerchiștii constatau la confratele în discuție o distinctivă înclinație „șugubeață“, o apetență a „șotiilor“ stilistice ca expresie a unui spirit caustic, un inconformism formal aparte. În fapt, în sfera interferențelor pe care discursul critic le are cu genurile literaturii, în locul habitualei deschideri preferențiale spre lirism, spre imagistica acestuia încastrată în articularea judecăților, Cornel Regman dovedea o indenegabilă înclinație epică (a observat-o și I. Negoițescu). Cronicile sale ar putea fi socotite cutia de rezonanță a unui epos critic ce-i solicita conștiința. Nu întîmplător a scris în tinerețe un studiu asupra Țiganiadei și ulterior un volum consacrat lui Ion Creangă. O irepresibilă bonomie înclinată spre soluția ironiei, un neostenit joc de vocabule, o hîtră vocație de „povestaș„ îi circumscriu producția pînă la apogeul maturității creatoare: „Luînd ca model superior polemica «formelor fără fond» («o înfruntare deschisă de opinii, dusă fără menajamente, dar cu respectarea strictă a regulilor jocului, fără – mai ales – nemernica lovitură sub centură»), constată, în schimb, că, în vremea sa, polemica «e ca tăierea de cap din vechime»: «cineva lansează o observație critică. Urmează dinspre cel „lezat“ catapultarea unui pietroi în disproporție vădită cu dispoziția mai mult pașnică a celui ce a îndrăznit obiecția. Acesta, la rîndu-i, își pierde cumpătul, se îndîrjește și, încurajat și de tagmă, expediază spre adversar o tulumbă de noroi»“. Sunt vizate și ceea ce se poate numi un complex „moftologic“ al criticii (iată și o tangentă caragialescă!), o manieră critică „narcisiacă“ sau „hedonistă“, precum și o seamă de alte tare ale domeniului, inclement țintite: „Cornel Regman denunță astfel partizanatul, confreriile literare, rocada «inter-admirărilor», «mentalitatea de castă», «colegialitatea rău-înțeleasă», «critica de casă», cea «filantropică», «criticul trubadur» («înzestrat cu o știință specială de a pișca struna la momentul oportun de a întreține artificial o faimă sau alta»), «bisericuțele cazemate», «spiritul sectar» (definit ca invenție și improvizație în scopuri subiective, superficialitate și compătimire cu colegul, specializarea «retinei» numai în scopul solidarității), «critica leneșă», «critica paternalistă», «adularea aromitoare», «spiritul de într-ajutorare». Îndrăgostită de propriul chip, acest tip de critică își reflectă satisfacția de sine în numărul de elogii și de comentarii superlative atribuite – indiferent de valoare – unei opere comentate: «tulburarea produsă de o carte atinge proporții de psihoză colectivă; prin ceea ce spun, criticii par a nu mai putea ține piept – ei, paznicii rigorii – unui ipotetic puhoi de entuziasm care li s-a transmis și lor, cronicile literare devin astfel, ca sub presiunea clocotului unanim, adevărate dicteuri automate în care se zbate delirul“. Dar această degajare expresivă, acest comportament ludic extins care adesea au indispus, ce reprezintă altceva decît o tactică a exigenței sentințelor emise? Dovada unui scrupul în fond de sorginte maioresciană, ori, privind lucrurile mai în adînc, o trăsătură a ancestralității transilvane. În anii în care nu o dată criticii se supuneau cerințelor puterii ori – reflex al anomaliei – se grupau în „bisericuțe“, Cornel Regman insistă temerar pe „problema prestației oneste în critică, grav amenințată dinspre mercenariat“. Fără menajamente îi ia în vizor pe „detractorii autonomiei critice“, pe „comozii osanaliști“, „adică binecunoscuta specie a analiștilor de casă, a clientelei de hrănit“, aflați în opoziție cu comentatorul „incomod“, dat drept pildă pentru că a rămas consecvent atitudinii de „a nu se alinia niciunei forme de asociere cum ar fi generația, promoția sau pozițiile cîștigate și interesului de a le menține“, precizînd conclusiv: „Accentuînd asupra nevoii de a argumenta cu bună credință în critica literară, m-am gîndit, desigur, la o însușire complexă în care inteligența, cultura și probitatea fac casă bună, întregul avînd de suferit de pe urma scăderii fiecărei componente“. Reușita Florinei Lircă-Moldovan e de a fi strîns multiplele aspecte ale operei lui Cornel Regman, dar și cele ale traiectului său existențial într-un buchet din care s-ar spune că practic nu lipsește nici un fir. Acribia comentariului, minuția investigației aspirînd la exhaustiv, devotamentul implicat merită toate laudele. Avem a face cu o monografie care ne-a bucurat inclusiv în temeiul amintirii lui Cornel Regman de care ne-am apropiat printr-o admirativă prețuire și o deferentă prietenie.