Am pus de mai multe ori întrebarea, atunci când am făcut diverse interviuri (mai ales, la cele „față-în-față”), dacă interlocutorul meu scrie de mână/ cu pixul, creionul, stiloul sau la computer. În ultima vreme însă am cam renunțat la această formulă de chestionare pentru că răspunsurile au început să semene leit unele cu altele– computerul (și rudele acestuia) domină copios. Nu e o modalitate publicistică facilă de a scoate ceva (vag) anecdotic de la cel cu care stau de vorbă; cel puțin în cazul meu, în spatele acestei întrebări, e o preocupare serioasă pentru felurile (spectaculoase, atât de rapide la scara istoriei) în care noile tehnologii și noile media modifică scrisul, literatura, cultura, în fond, viața.
Nu sunt (sper) retrograd și nici nu mă simt împovărat de prea multe nostalgii; eu însumi nu mai scriu decât rar (din păcate, din ce în ce mai rar) „de mână”; textul de față și marea majoritate a celor pe care le public sunt scrise „la computer”. Mai mult: cred că, în multe privințe, dihania aceasta numită computer a adus nu puține beneficii meseriei de a scrie, literaturii în mod particular. În același timp, sunt adânc convins de legătura – intimă, foarte specială, creatoare, cred că incomparabilă în registrul tehnicilor de scris, – dintre cel care scrie și creionul sau pixul sau stiloul cu care scrie.
Pe de o parte, e de acceptat și unghiul de discuție care ne sugerează că a scrie „de mână” sau a scrie „la computer” poate fi o falsă dilemă. În fond, de la computer la foaia de hârtie pe care scriem/vom scrie cu un stilou/pix/creion schimbarea ține de „un click distanță”; mai precis, de renunțarea la a da un click în plus, schimbând suportul pe care se scrie. Dacă, odată cu revoluția digitală (sau, în altă formulă, odată cu revoluțiile noilor tehnologii), am avea de „navigat” doar dileme – false, într-o anumită măsură, de acord – de genul celei enunțante mai sus, lucrurile ar fi simple și, în fond, într-o evidentă și robustă linie de progres real și dezirabil. Dar viața e complexă, iar noile tehnologii (cu new media, social media, hipermedia) o fac încă și mai complexă. Simultan cu aceste atât de sofisticate, de seducătoare, de acaparante și de geniale mașinării și dispozitive, avem dileme și probleme mai sofisticate.
Bunăoară: cât este de îmbucurător pentru scriitori faptul că, deocamdată în Vest, se fac tot felul de cursuri care să îi ajute pe tineri (deci, pe cei care sunt potențiali cititori) să își „upgradeze” capacitatea de a se concentra când citesc un text (o atenție grav avariată de viteza cu care curg spre ei biții, megabiții și gigabiții de informații și de imagini)? De la un minut și jumătate, la două, la trei? Sau: este motivant să știm că vocabularul de bază utilizat (utilizat inclusiv la noi, în România) se diminuează în mod semnificativ și, odată cu această stare de fapt, scade drastic și capacitatea celor care aleg să vorbească pe „modul minimal” de a denumi exact, precis un obiect sau un altul? Sau: este sau nu în beneficiul normalității amănuntul că nevoia de ficțiune e tot mai copios alimentată cu producții mediocre ale gadgeturilor? Sau: e bine că, sub presiunea de a fi „în tendințe”, comunicăm rapid, neglijent, supunând limba pe care o vorbim unor contorsiuni care, în mod clar, o mutilează? Mai departe: e bine că, foarte probabil, am pierdut deja pentru viitorul imediat și îndelungat, odată cu emailul, cu chat-ul și cu social media, specia numită „epistolar”? Poate chiar și jurnalul și memorialistica – de vreme ce totul sau, să nu fiu atât de categoric, tot mai mult trebuie să se întâmple aici, acum și peste o zi, fiindcă vin din spate valuri teribile ale noilor fluxuri care reclamă o altă prezență aici și acum? Sau: e neapărat spre binele nostru faptul că, de bună voie, cu voluptate uneori, ne livrăm memoria intimă unor mașinării care sunt deja un fel de prelungiri ale corpului nostru și care mai au puțin și ne intră pe sub piele? (Apropo de aceasta, dați o căutare rapidă în legătură cu provocările uriașe pentru viitorul imediat pe care ni le pune în față inteligența artificială și puneți, la căutare, și cuvântul „etică”; chiar merită!)
Înșiruirea care e în paragraful dinainte– și care poate continua, cu întrebări din același orizont (oarecum) îngrijorător, pe multe pagini de revistă – nu face deloc abuz de semnul de interogație. Semnul de întrebare e cât se poate de firesc fiindcă, în mai toate situațiile la care se raportează interogațiile de mai sus, e vorba despre ceva de ordinul procesului, deci, e vorba despre ceva care nu e încheiat; ceea ce înseamnă și că viitorul pe care ni l-am putea imagina acum nu e musai să se întâmple în realitate. Nu în ultimul rând, experiențele din trecut – numeroase – ne ajută să ne reprimăm pornirea de a proiecta apocaliptic; plus că literatura ne învață și că apocalipsele pot fi vesele.
pe de o parte: despre ceea ce se întâmpla odată cu creșterea impactului cultural al televiziunilor și în contextul discuțiilor despre videoputere, Giovanni Sartori folosea, cu temei, formula latinească celebră – hic sunt leones. Ea merge, perfect, și pentru ceea ce (ni) se întâmplă acum, când videopower este dublată de forța teribilă, care crește în progresie geometrică, a noilor tehnologii. Și, lângă ea, se cuvine să fie pusă și co-relativa care spune „Hic sunt dracones”.
Pe de altă parte: „criză” se scrie, cred că într-una din limbile din China, printr-o contopire a două ideograme care înseamnă „risc” și, a doua, „oportunitate”. Expunerea la noutatea radicală – cu implicații și consecințe culturale majore – pe care ne-o livrează, în serii de revoluții extraordinar de spectaculoase, noile tehnologii și noile media nu au cum să nu ne pună în criză. E riscant, dar poate fi (foarte) oportun. Și, apropo de titlul acestui articol, unul dintre răspunsurile posibile la dubla întrebare de acolo e acesta: uneori trebuie să pierdem, trebuie să ne pierdem, ca să ne (re)câștigăm.