Dacă vorbim despre principala funcție a unei reviste literare, aceasta mi se pare a fi selecția valorilor de nonvalori. Ceea ce nu se poate realiza altfel decât printr-o acțiune de evaluare făcută cu spirit critic de instanțe de validare credibile prin competență și onestitate. E ceea ce-și propune permanent și publicația noastră, așa cum mai toți redactorii Rl în frunte cu directorul său au afirmat nu o dată.
Așadar, e nevoie de judecată critică, de spirit critic, de instanțe critice și de onestitate critică. Totul se poziționează, observăm, în jurul unuia și aceluiași atribut: critic.
Aici, mi se pare de bun-simț să punem un anume accent. Mizând atât de mult (în chip firesc, de altfel!) pe manifestarea/ pe prezența sine qua non a spiritului critic în activitatea redacțională, în cronicile pe care le publicăm, e necesar să fim atenți la diversele pericole care pot apărea. Vreau să numesc unul dintre ele.
Și anume: există tentația ca, uneori, critici literari care contează să respingă o carte nu fiindcă e proastă, ci fiindcă îl antipatizează, îl detestă pe autor. Dar ei pun refuzul literar, aici e nuanța care ne interesează, nu pe resentimentele față de autor, ci pe lipsa de calități literare a cărții. Se produce, adică, un transfer cu totul regretabil de verdict, de la sentimente personale la judecata critică. Pericolul acesta există și consecințele neplăcute sunt cu atât mai mari cu cât este mai mare autoritatea criticului care practică înlocuirea de motivație. Ca să ne ferim de acest pericol, e bine să-l definim și să-l numim: refuzul din motiv de antipatie care ia masca refuzului motivat valoric.