Pe marginea disperării lui Eminescu și Cioran

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei (…), parcă-mi saltă și acum inima de bucurie.“

Acest „nu știu alții cum sunt“ al lui Ion Creangă are pentru literatura noastră o „deschidere“ la fel de largă ca și primul vers al odei eminesciene. Între „nu știu alții cum sunt“ și „nu credeam să învăț a muri vrodată“ există o tainică corespondență. Daca versul eminescian reprezintă o chintesență a experiențelor umane trăite de autor, în el găsim deopotrivă și dezamăgire profundă și o undă de regret, și resemnare, exclamația autorului Amintirilor este și ea rodul unor îndelungi meditații asupra destinului uman; mesajul transmis este însă unul tonic.

Într-un fel, Creangă este un fel de Eminescu întors pe dos. În sufletul său scepticismul sclipește ca o undă jucăușă. De aceea scrisul său ne înseninează. Creangă e viu. El e scriitorul al cărui suflu (suflet) îl simți vibrând în fiecare frază. Este viu ca însăși viața. Lumina și umbra sunt amestecate.

La Eminescu, albul și negru capătă sonuri grave. De multe ori sumbre. Chiar și poeziile în aparență simple, precum Somnorose păsărele, Ce te legeni, La mijloc de codru au o notă sumbră. Sunetele cornului eminescian ne duc cu gândul la Eclesiastul. La el, anii trec ca nourii lungi pe șesuri și nu se mai întorc să însenineze „fruntea-i de copil“, de aceea „pierdut e totu-n zarea tinereții“, iar „gura dulce a altor vremuri“ e amuțită pe vecie. Timpul crește în urma lui, iar ornicul de la San Marco „sinistru miezul nopți bate“, rostind lin în clipe cadențate: „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile…“

La Ion Creangă norii ce lunecă pe șesuri îi aduc copilăria înapoi. Nici lumea sa nu e cu totul lipsită de griji. Citindu-i poveștile populate de personaje fabuloase simțim o anumită deșertăciune. E vorba însă de o deșertăciune blândă, plină de o caldă și „hazoasă“ înțelepciune. Să-l ascultăm: „Și, Doamne, frumos era pe-atunci, căci și părinții și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururi în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea. Și eu eram vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în turburarea sa.“ Scriitorul vorbește la trecut. Pentru el prezentul s-ar putea să nu fie prea vesel, căci acum nici părinții, nici frații, nici surorile, nici copiii și copilele megieșilor nu mai sunt chiar foarte sănătoși sau nu mai sunt deloc și nici el nu mai e voios ca vremea cea bună… Poate că-i vine uneori, contemplând „clipa care trece“ să exclame: „O, deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune și vânare de vânt!“

Amintindu-și însă de anii copilăriei, sufletul său tresaltă de bucurie și cuvintele Eclesiastului își pierd întunecimea. Suflul vital care-l animă transformă plânsul în râs. Fraza sa se încarcă de energie, ea prinde putere, transformându-se într-un vuiet de cascadă. Simți în ea atâta prospețime, încât uiți de griji și de nevoi, și de tot felul de tristeți ce-ți macină sufletul și exclami, odată cu mama povestitorului: „Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-ar îndrepta vremea după râsul tău…“ Și se îndrepta nu numai vremea, ci și vremurile…

*

În universul nostru cunoscut, materia apare sub o formă transfigurată.

Atomii și microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experiențe, de ordin cognitiv și chiar afectiv. La fel și corpurile din macrocosmos.

După cum s-a spus, Bacovia auzea materia plângând.

Adică îi simțea suferința, zvârcolirea mută în spațiul nesfârșit.

Iar suferința, chiar suferința exacerbată ne împinge spre cunoașterea de sine.

Ceea ce Bacovia definește în câteva versuri, Emil Cioran dezvoltă în multe pagini ale operei sale. Suferința și disperarea sunt de altfel teme obsesive ale meditațiilor sale, nu lipsite, desigur, de avânt poetic exacerbat, ce transformă pesimismul într-o stare tonică:

A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți“, spune Emil Cioran. Și tot el continuă: „A fi plin de tine însuți, nu în sens de orgoliu, ci de bogăție, a fi chinuit de o infinitate internă și de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simți cum mori din cauza vieții. Este atât de rar acest sentiment și atât de ciudat, încât ar trebui să trăim cu strigăte. A te simți aruncat și suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuți, distrus de propriile tale deficiențe sau exaltări, chinuit de insuficiențele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămânând în aceeași dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală (…) Pe treptele suferinței nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Și întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puțin infinit și etern decât lumina ce te orbește pe scările bucuriei. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.“

Din exacerbarea suferinței, la Cioran, ca și la Bacovia se naște poezia. La amândoi, universul e negru, chiar dacă, în aparență, cum se întâmplă la autorul Plumbului, e plin de culori. Predomină, desigur, griul și galbenul. Și albul mortuar. La un moment dat însă negrul prin suprapunerea stărilor depresive devine strălucitor și plin de o neașteptată bucurie de a fi.

Și aceasta deoarece suferința și bucuria care izvorăsc din sinele profund nu au nevoie nici de obiect, nici de subiect, nici de spațiu, nici de timp pentru a ne arăta o parte din adevărul existenței, a ființei noastre. Căci, în fond dacă stăm să ne gândim mai bine, spiritul precede materia, care nu-i altceva decât o fantoșă a sa. Putem trăi în spirit, putem ignora materia din care suntem alcătuiți? Da? Atunci de ce n-o facem? Nu știm și nici nu vrem să știm. Nu suntem tentați decât rareori să pipăim rotițele mecanismului imponderabil din care e alcătuită existența noastră. Am dori, desigur, să înțelegem câte ceva din nonexistența ce propulsează sufletele noastre din beznă în lumină, îndemnându-ne să fim, să existăm și cu orice preț… Lumina e iubire. Iar iubirea e gravitație care ridică trupurile în aer atunci când acestea tind să se contopească unul în altul făcându-le să se izbească de pereți și de tavan. Dar lumina înseamnă și suferință, după cum înseamnă și cunoaștere. O cunoaștere a întunericului ce viețuiește în noi, dar și în fiecare particulă din univers.

Iată cum definește această dualitate pulsatilă, lumină-beznă, același Emil Cioran în volumul său Pe culmile disperării: „Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el!“

Fraza această a lui Emil Cioran rezonează cu multe din versurile lui Lucian Blaga, cel din Poemele luminii, cu care, de altfel, Emil Cioran comunică în partea absconsă a operei sale. Lirismul unuia și altuia vin din poezia lui Friedrich Nietzsche. Întâlnim la toți trei același patos. „Aș vrea ca ființa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi și năvalnice care să poarte numele meu și care să curgă ca o amenințare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine și focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi și scântei, inundații de foc și incendii de apă“ – scrie Cioran.

Pasajul ne aduce aminte primele poezii ale lui Blaga, dar și splendidele versuri eminesciene din Oda în metru antic: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării./ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet/, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…“

Dacă la Eminescu suferința e un foc discret, lăuntric, la Cioran ea se transformă într-un uragan cosmic: „Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală – scrie Cioran – cu tot ce am în mine, cu toată energia și cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârșit și magnific asemenea marilor crepuscule. Din țesătura visului nostru să crească splendori enigmatice și umbre cuceritoare, forme ciudate și adâncimi halucinante. Un joc de lumină și de întuneric să îmbrace sfârșitul într-un decor fantastic și o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistență, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.“

Eminescu visează să renască din propria-i suferință „luminos ca pasărea Phoenix“, strigătul său se transformă într-o șoaptă agonică: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniștit,/ pe mine Mie redă-mă!“ Agonia lui Cioran e expansivă. Murind, el nu dorește o reîntoarcere la sine, o împăcare cu ființa sa lăuntrică. Dorința lui e una expansivă: stingându-se „într-o explozie radicală“, Cioran, intersectându-se iarăși la nivelul ideilor și al stărilor poetice cu Blaga, să ne amintim numai de poemul Dați-mi un trup, voi, munților, vrea să-l suplinească pe Dumnezeu și cosmosul creat. Acesta trebuie să poarte înlăuntrul său toate elementele eului său. Dar iată cum sună și poemul lui Blaga: „Dați-mi un trup, voi munților, mărilor, /dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/Pământule/larg, fii trunchiul meu, /fii pieptul acestei năprasnice inimi, /prefă-te-n lăcașul furtunilor cari mă strivesc, / fii amfora eului meu îndărătnic! /auzi-s-ar atuncea măreții mei/ pași/ și-aș apare năvalnic și liber/ cum sunt, / pământule sfânt./ Când aș iubi,/ mi-aș întinde/ spre cer toate mările/ ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,/ spre cer, să-l cuprind, / mijlocul să-i frâng,/ să-i sărut sclipitoarele stele.“ Spre deosebire de Blaga, Cioran nu are nevoie nici de Dumnezeu, nici de iubire pentru a reface circuitul creației cosmice. El își este suficient sieși. Universul trebuie să reprezinte opera sa izvorâtă dintr-o disperare fără margini, și asta deoarece „bestialitatea vieții m-a călcat și m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul“ , inclusiv credința în Dumnezeu.

Desigur, Cioran exagerează. Avântul disperării sale e de nestăvilit. Nici râsul luminos al lui Creangă nu i-ar putea stăvili egolatria, dar și hohotul de plâns.