Mă aflu în poziția de a putea compara două epoci literare: ultimii treizeci de ani ai secolului trecut și primii treizeci de ani din acest secol.
În tinerețea mea, o comparație asemănătoare era făcută între epoca interbelică și deceniile de după 1947. Până în 1968, comparația era defavorabilă deceniilor de sub comunism. 1968 a fost anul unor cărți mirabile: romane, eseuri, volume de poezie. Ce a urmat acelui an a redus dezechilibrul talgerelor acestei balanțe de valori literare. Nu a fost adusă în echilibru, însă, o dimensiune ce își făcuse apariția în ultimul deceniu al interbelicului: literatura talentelor cu o bună cultură filosofică, eseistica acestor talente mai ales. Epoca dintre 1947 și 1989 nu a fost favorabilă gândirii libere.
Dar talgerul poeziei românești din vremea regimului comunist a urcat mai sus decât talgerul corespondent din epoca interbelică. În chip greu explicabil, regimul de cenzură politică a mobilizat creativitatea noastră literară pe liniile de forță ale genului liric.
Comparând, acum, ultimii treizeci de ani ai secolului trecut cu primii treizeci de ani ai acestui secol, ce are a arăta balanța? Abia acum, după 1990, eseistica talentelor cu o bună cultură filosofică a reînflorit. În schimb, pare că avem deja o criză a calității în domeniul romanului, deși chiar acum (în 2018) au apărut semne de renaștere a genului. Nu doar aparent, ci în chip evident, criza cea mai adâncă a ultimilor treizeci de ani se desfășoară în domeniul poeziei.
Cum sunt greu de explicat exploziile solare din lumea poeziei românești între 1968 și 1989, la fel de inexplicabilă pare a fi pierderea de densitate a poeziei noastre de după 1990. Pierderea pare irecuperabilă dacă rămânem în teoria sincronistă, dat fiind că peste tot în Occident densitatea „capodoperelor“ genului liric este în curs de masivă pierdere de… masă.
După opinia mea, înflorirea genului liric românesc între 1968 și 1989 n-a fost un fenomen de sincronizare cu Occidentul, ci unul de restaurare a spiritului experiențelor lirice majore din interbelicul intern. Abia acum ne sincronizăm cu… criza poeziei occidentale. Începutul acestei potriviri de ceasuri l-a făcut generația optzecistă, mai ales prin Traian T. Coșovei și Florin Iaru. Mircea Cărtărescu a confirmat, în formule ironice, sincronizarea internă. Iar Nino Stratan a fost, probabil, cel mai original reprezentant al acestei promoții importante de poeți.
Ei bine, ce se întâmplă în zona ce restaurează abia acum dimensiunea literar-filosofică a interbelicului? De observat, mai întâi, că problema specifică acestei restaurări nu datorează mai mult interbelicului deât epocii comuniste. Această nouă eseistică românească stă sub semnul obsesional al lui „cum a fost să fie cu putință?“. Cel mai îndatorat acestei întrebări pare a fi Gabriel Liiceanu. Cel mai liber de trecut, Andrei Pleșu. Iar cel mai mult orientat spre viitor, Horia-Roman Patapievici. De altfel tocmai din pricina acestui orizont venitorial al gândirii sale, Patapievici este și cel mai rău înțeles. A făcut elogiul super-argumentat al capitalismului clasic în anii când, aici, la noi, puțini îndrăzneau să vorbească de capitalism. Iar acum este acuzat că ar fi elogiat inclusiv viciile capitalismului postmodern, deși a fost primul intelectual din România care a criticat corectitudinea politică și postmodernismul. Dezamăgit, s-a retras în preocurări mai direct literare, strălucite și în forma și în fondul lor.
Ce face, acum, Horia-RomanPatapievici este să restaureze prin unicul său exemplu personal o formă cu adevărat exemplară cu privire la ceea ce ar trebui să fie, aici, la noi, o școală de edițiologie. Școala oficială (de stat) a ucis și ultima boare de vânt a edițiologismului care a fost practicat, cândva, în România.
Cel mai adânc a căzut, în balanța comparației pe care o facem aici, talgerul științei editării. N-a căzut, de fapt. S-a prăbușit dintr-o singură lovitură: statul ignoră de treizeci de ani să finanțeze o școală românească de ediții critice. Și anume: să finanțeze bine și foarte bine. Fără această școală românească de editare științifică, trecutul nostru literar are a muri a doua oară și când vom vrea să-l înviem o vom face cu niște jalnici neprofesioniști.
În concluzie, comparând aceste două epoci literare, nimic nu sună a tragedie culturală mai mult decât faptul că în ultimii treizeci de ani a dispărut meseria filologică a celor pregătiți să coordoneze ediții critice ale autorilor pe care, pe bună dreptate, îi elogiem atunci cînd evaluăm talgerul 1968-1989 al balanței de valori în care ne aflăm.
Cu ediția critică Ezra Pound (volumul I, la Editura Humanitas), Horia-Roman Patapievici face, din nou, operă venitorială: anunță un viitor pe care nu-l vom avea niciodată dacă nu vom avea minte să investim în el (bani avem!). Fără ediții critice profesioniste, o cultură este doar prezent fără viitor și viitor fără rădăcini.
Uite că Senatul nostru se află la a doua înființare de institute de cercetare. Simplul fapt că nu ne trece prin cap să facem lobby întru înființarea unui institut de cercetare pentru ediții critice stă dovadă că tragedia culturală în care ne adâncim s-ar prea putea să fie ireversibilă.
S-ar prea putea, de asemenea, ca aceia care au sentimentul paraguayan al ființei să aibă un astfel de institut.
Nici regimul comunist n-a creat o școală românească de editare critică, dar și-a menținut, până spre 1989, în reflexele profesionale ale unor singuratici, aflați sub modelul cultural interbelic, elemente de metodologie a editării științifice.
O astfel de școală a fost blazonul marilor culturi în modernitate. Azi, lipsa ei (și lipsa idealului de a o crea) este „blazonul“ unei degradări fără precedent a conștiinței culturale românești.
Editurile private ar putea suplini ceea ce a dispărut din preocupările statului? Da, dar nu o fac, iată, nici ele. Cu excepția acestei editări de la Humanitas (Ezra Pound, Opere, vol. I) care este în întregime o inițiativă a lui Horia-Roman Patapievici, îndeajuns de intuitiv spre a înțelege pe ce fund de prăpastie depune acest model de „ctitorie“ total uitat (ignorat) de patrioții inculți care ne conduc.