Patru arhitecți și un istoric au documentat și editat la sfârșitul anului trecut un volum despre arhitectura capitalei Bucovinei, orașul anilor de gimnaziu ai lui Eminescu. Aflată vreme de 140 de ani sub stăpânire austriacă și numai vreun sfert de veac sub stăpânire românească (1918-1940), Bucovina de nord (străvechea Țară de Sus a Moldovei medievale) a fost inclusă după cel de-Al Doilea Război Mondial în fosta URSS, iar din 1991 este parte a Ucrainei. În prezent, dacă mai este ceva care să amintească de multiculturalitatea istorică a Cernăuților, aceasta este arhitectura sa, un barometru imbatabil al epocilor traversate, între care și câteva norocoase.
Inițiatorul acestui volum este Octavian Carabela, arhitect pasionat de fotografie, căruia i se datorează în general și conceptul grafic impecabil al cărților apărute la Editura Simetria. Calitatea deosebită a imaginilor pe care le produce, echilibrul dintre respirația largă a unei fotografii de ansamblu și accentele de detaliu, dintre imaginea actuală a imobilelor și fotografia istorică, editarea clară a planurilor scoase din arhive și a releveelor, deciziile de a tempera uneori trista degradare a patrimoniului construit prin fotografii în alb-negru, constituie o „știință“ în măsură să îi creeze rapid privitorului un standard ridicat de așteptări privind cartea de arhitectură. În plus, am admirat întotdeauna la Simetria plăcerea de a edita carte științifică (inclusiv doctorate), fără a-și condiționa autorii de obligația „răririi“ notelor de subsol. În fond, nici nu ar avea nevoie de așa ceva: machetările lui Octavian Carabela sunt în stare să seducă orice fel de cititor.
Realizarea acestei cărți, apărute din îndrăgostirea unui arhitect-fotograf de Cernăuți, nu ar fi fost posibilă fără ajutorul lui Dragoș Olaru, eminescolog, istoric și publicist, dar și arhivist la Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, și fără contribuția substanțială a trei doamne, Aurelia Carpov, Mihaela Criticos și Irina Korotun, doctori în arhitectură și profesoare universitare la Chișinău, București și Cernăuți, specializate în mod salutar în stilurile Art Nouveau, Art Deco / modernism și, respectiv, în restaurarea clădirilor de patrimoniu, domenii de expertiză obligatorii pentru această carte.
Irina Korotun, de exemplu, este unul din autorii dosarului prin care Reședința Mitropoliților din Bucovina și Dalmația, probabil principala atracție a Cernăuților, a fost declarată monument UNESCO în 2011, Aurelia Carpov semnează capitolul introductiv despre arhitectura Secession a Cernăuților, iar Mihaela Criticos pe cele despre eclectism și stilurile interbelicului (neoromânesc și Art Deco). Mai multe capitole despre istoria orașului le aparțin celor doi autori locali (Olaru și Korotun) și sus-numitului inițiator al proiectului, iar prezentările nesemnate de imobile constituie textul mai multor membri ai echipei. Poți înțelege astfel că istoria arhitecturii, ca și a artei, funcționează deseori mai bine în echipă: de la strângerea informației și defrișarea textului adesea ilizibil din arhive, ca și a identificării semnăturilor de arhitecți (rămase aici totuși, aflăm de la autori, uneori neclare), exigențele cercetării științifice îi îndeamnă pe cercetătorii din aceste domenii să își caute insistent compania pentru o mai mare siguranță în formularea concluziilor. În fond, orașele, ca și monumentele de patrimoniu pe care le conțin, sunt adevărate cufere ale memoriei, pline cu multe răvașe: greu de crezut să le poată cuprinde cineva cu știința lui pe toate.
***
Din perioada stăpânirii habsburgice a Bucovinei, ulterioare anului 1774, datează câteva din cele mai frumoase clădiri ale orașului Cernăuți. Avântul constructiv din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (perioada Gründerzeit din lumea germană) se suprapune și domniei lui Franz Josef, care a aprobat, între altele, ridicarea mai multor lăcașuri civile și de cult pentru diferitele minorități ale orașului Cernăuți. Locuitorii acestuia s-au putut bucura de importante construcții în stil eclectic și, ulterior, Art Nouveau (după modelul vienez Secession), fără clasicul decalaj centru-periferie și la o calitate a materialelor și a mâinii de lucru care a permis conservarea în cele mai bune condiții a arhitecturii acestei perioade.
Se exclud totuși distrugerile cauzate de război. Între altele, de exemplu, splendida Reședință a Mitropoliților amintită mai sus (care a câștigat în 1867 Premiul II la Expoziția Universală de la Paris) a pierdut într-un incendiu din cel de-Al Doilea Război Mondial o serie de fresce și tablouri care îi sporeau bogăția. Minunat a fost, între altele, și Templul Israelit în stil neo-maur, vizibil azi doar în planurile de arhivă și după o fotografie de epocă. Incendiat în 1942, din el se mai păstrează astăzi doar zidurile perimetrale, construite irecognoscibil spre a adăposti un cinematograf modern. Orașul, bogat în multe „urme“ istorice, conține și o biserică armenească, una iezuită, una ortodoxă, precum și varii „Case Naționale“: a germanilor, a ucrainenilor, a românilor, a evreilor, a polonezilor. Stilurile acestor clădiri sunt de o mare varietate, iar poveștile construirii lor alcătuiesc o mică literatură de concursuri publice, proiecte semnate de importanți arhitecți central-europeni, aniversări istorice și locuiri ocazionale în spații unde s-a scris istoria mai multor comunități. De exemplu, la Casa Națională a Românilor (actualmente Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“) trăgea Maiorescu venit în vizită la Cernăuți, și tot aici, în 1904, a avut loc o sărbătoarea fastuoasă a Junimii. Școlile – pare-se două – la care a studiat poetul nostru în Cernăuți, complet renovate (și probabil reconstruite), sunt însă complet neinteresante arhitectural în forma actuală și, de altfel, autorii nu le-au inclus în volum.
Către finalul secolului al XIX-lea, aproximativ jumătate din populația orașului era de evrei, iar capitalul lor a contribuit la o luxoasă arhitectură civilă, eclectismul (un stil multă vreme desconsiderat de puriști) fiind perceput la origine drept stilul burgheziei opulente. Astăzi, el poate fi admirat mai ales în arhitectura caselor de raport, a hotelurilor cu cafenele la parter, ca și a unor instituții publice de tipul palatelor municipale, bancare, al administrațiilor regionale sau al unor instituții de cultură. Teatrul din Cernăuți rămâne, la rândul său, un reper obligatoriu: a fost construit în jurul anului 1905 de frații Helmer și Fellner din Viena după modelul Petit Palais din Paris și în acord cu o tehnologie foarte avansată în epocă, inclusiv pentru evacuarea rapidă în situații de incendiu.
Din perioada interbelică a administrării românești, orașul păstrează mai multe proiecte imobiliare în stil Art Deco și funcționalist, dar și câteva în stil național românesc. Dintre arhitecții români care au construit la Cernăuți în această perioadă, îl amintim pe Horia Creangă, cu Palatul Cultural al Românilor din 1937 proiectat în stil modernist, dar pornit de la un proiect al lui Duiliu Marcu din anii 1920. Alte imobile se inspiră din importante edificii ale Bucureștiului interbelic: Căminul Preoțesc (1929, arh. Tadeusz Kossowski) copiază modelul actualei Primării a Bucureștiului (arh. Petre Antonescu, stil neoromânesc) sau imaginea actualei clădiri a Facultății de Drept din București, proiectată tot de Petre Antonescu, se regăsește în planurile și volumele Bibliotecii Universității din Cernăuți (1937-1956, arh. Leon Silion). Față de blocurile de locuințe în stil modernist construite în perioada interbelică cernăuțeană (prost întreținute în prezent), câteva monumente (Căminul Preoțesc, Aerogara inaugurată în 1933 de Carol al II-lea ș.a.) sunt renovate și modernizate.
O bună idee a autorilor a fost și aceea de a edita volumul în format integral bilingv română-engleză, cu un rezumat final în limbile rusă și germană.