Noi note despre epistolograful G.T. Kirileanu

Biografia și bibliografia istoricului literar, folcloristului, filologului și cărturarului nemțean G.T. Kirileanu necesită o minuțioasă recercetare, întrucât literatura sa epistolară nu a fost, încă, identificată și publicată.

După cum mărturisesc contemporanii săi, G.T. Kirileanu a manifestat un adevărat cult pentru opera scrisă. Așa se explică și că a scris și publicat atât de puțin.

Era un împătimit cititor de cărți, reviste, ziare, manuscrise, documente și epistole. Și-a consemnat impresiile în numeroase caiete și carnete. Citea enorm și fișa tot ceea ce credea că-i va folosi cândva.

Jurnalele, însemnările, confesiunile și memoriile sale conțin nume, opere și, uneori, aspre judecăți despre oameni și evenimente la care a participat.

Epistolele sale, câte se cunosc până în prezent, se constituie, de fapt, într-o radiografie obiectivă a unor timpuri ce se impun a fi cunoscute și interpretate de noile generații de istorici și cărturari.

Epistolele ce se publică acum, necunoscute, sunt trimise lingvistului și filologului Vasile Bogrea, unul dintre cei mai învățați dascăli din epocă.

Unele din aserțiunile și aprecierile lui G.T. Kirileanu din aceste două epistole sunt exagerate și de aceea se impune o anume nuanțare și chiar amendare a lor. Inelegantă este atitudinea față de Mihail Dragomirescu și revista sa „Românimea culturală“1.

*

București, 26 mai [1]919

Mult iubite și dorite domnule Bogrea,

Dacă este cineva care să înțeleagă greutatea la scris ca și la corespondență, apoi acela sunt eu. Prin urmare nu încape nici o vorbă de [i]ertare sau de rușine.

Întreabă pe părintele Bobulescu la câte scrisori i-am rămas dator cu răspuns și cu toate acestea, eu cred că nu se îndoiește de dragostea și prietenia mea, precum nici eu nu mă îndoiesc de dragostea și frățeasca d[omniei] sale prietenie.

De-ai ști, însă, bucuria de care mi-i plin sufletul când primesc o scrisoare de la d[umnea]ta, atunci poate c-ar fi loc să-ntoarcem foaia și altfel! Dar tot greutatea la scris trage mai mult în cumpănă.

Cum ț[i]-am primit scrisoarea, m-am dus la „Neamul Românesc“ să văd ce-i cu corectura d[umi]tale. Eu o credeam trimisă la Iași după giuruința plină de dragoste a d[omnu]lui Onciu. Ț[i]-ai găsit! Mi-o scoate din saltar făcută de d[omnu]l Iorga, ca din țăpină, cum face d[omnia]sa corecturile.

Mult mă mir cum înțeleg tipografii corecturile făcute de d[omnu]l Iorga, dar mă și tem că multe greșeli se pot strecura, mai ales într-un studiu de filologie. Am făcut cele două rectificări dorite.

Trista știre despre grava boală a d[omnu]lui I. Bogdan este din nenorocire adevărată. Se topește pe zi ce trece. Suferă de un cancer generalizat fără putință de operație și fără nici o speranță de vindecare. De câteva săptămâni nu se mai scoală din pat. Mintea i-i tot așa de limpede și cumpătată ca și când era sănătos, iar frumoșii ochi albaștri sunt de o duioșie sfâșietoare.

Și te gândești cât de ușor se trece un asemenea om, pe când bestiile și brutele o duc înainte.

Reprezentantul cel mai tipic al acestora este acest Mihalache Dragomirescu ale cărui elucubrații se răsfață în ziarul săptămânal „Românimea culturală“. Nu le trece cu vederea pentru că nicăieri nu se poate vedea mai mare nerușinare și prostie.

Să-l vezi cum se erijează în cenzorul care înșiră valorile culturale din România. Și ca să se înalțe mai sus, trâmbiță lauda d[omni]lor Iorga și Densușianu, închipuindu-și că suindu-se pe asemenea catarigi va face pași mai siguri. Uită dobitocul deosebirea acestor catarigi ca înălțime!

Eu sunt învăluit cu îndatoririle și cu alergăturile pentru cei necăjiți, așa încât, chiar dacă m-ar împinge sâcreata de inimă, nu-i chip să reiau firul cercetărilor mele.

N-am avut timp să-mi pun în rânduială cărțile și hârtiile, purtate pe la Iași sau rămase aici, prin urmare firele sunt destul de încurcate. De aceea în zilele bune m-am apucat și eu de un lucru nou: răsfoirea celor 40 de caiete de la Eminescu și date de Moș Maiorescu la Academia Română.

Dar ce greu e să descifrezi scrierea măruntă și grăbită a lui Eminescu. Ești răsplătit, însă, cu asupra de măsură când dai de mărgăritare neașteptate cum e bunăoară legenda lui Traian și a Dochiei tratată într-o încercare asupra luptelor dintre Traian și Decebal.

Rămâi uimit de maturitatea lui Eminescu la 20 de ani. Într-o dare de seamă asupra unei reviste a rutenilor din Bucovina dă dovadă de o cunoștință adâncă a istoriei noastre pentru vremea aceia (1871).

Cât de departe sunt poeții și scriitorii noștri de azi, deși au la îndemână atâtea mijloace.

Cât voi fi în slujba asta n-o să pot veni pe la Iași, cu toată dragostea ce i-o păstrez. Puținul concediu ce mi se acordă de abia-mi ajunge pentru a mă duce la Broșteni să văd pe bătrânul meu tată și a mai cerceta în treacăt din bisericile ce-mi sunt încă necunoscute în Valea Bistriței.

Ei, dac-aș fi liber! Dar trebuie să mai robesc cel puțin trei ani, ca să-mi pot aduna mijloacele cu care să pot trăi liber, după gustul meu, luându-mi toiagul călătoriei pe văile iubite ale copilăriei.

Ț[i]-aș mai scrie, dar nu vreau să scap ocazia ce mi se înfățișează de a-ți trimite aceste rânduri scrise în fugă prin prietenul meu dr. Socrat Lalu.

Încheind, te rog ca, oricând ai vrea dorința, să mi-o arăți, spre a avea plăcerea să ți-o îndeplinesc după putință. Făcând asta știu bine că sunt de folos nu numai unui prieten bun, dar și științei românești, al căreia credincios închinător sunt.

Cu multă și frățească dragoste,

G.T. Kirileanu

[Domnului Vasile Bogrea, profesor, Strada Pojărniciei, nr. 12, Iași].

*

București, 27 mai 1919

Mult iubite domnule Bogrea,

După trimiterea grăbită a scrisorii mele de dăunăzi, am luat la citit, pe șpalturile cu corectura făcută de d[omnu]l Iorga, măiastra d[umi]tale recenzie, rămânând uimit și încântat de atâtea lucruri noi, pentru mine, îndesate în așa de puține dar cuprinzătoare pagini.

Alții ar croi niște cărți mari și late dintr-atâta știință, dând cu coatele în dreapta și-n stânga. Și văzând că rămăsese încă greșelile de tipar neîndreptate după manuscris, m-am dus azi la „Neamul Rom[ânesc]“ să văd de n-oi pune mâna pe manuscrisul d[umi]tale, spre a face corecturile cu toată luarea-aminte.

Onciu mi-a spus că nu mai are m[anu]s[crisul]. Atunci am spus pe departe d[omnu]lui Iorga că vreau să controlez un pasagiu cu niște m[anu]s[cri]s[e] de la Acad[emia] Rom[ână] și-n felul acesta, fără să-l supăr, am aflat că m[anu]s[cri]sul trebuie să fie în vreun saltar de-acasă.

M-am dus dar cu dânsul și pe drum mi-a povestit despre alegerea ca membri activi ai Acad[emiei] Rom[âne] a lui Gh. Bogdan-Duică la secția literară și a lui D[imitri] Gusti la cea istorică, amândoi susținuți de d[omnu]l Iorga și Pârvan, cel din urmă împotriva lui P.P. Negulescu, susținut de Dimi[trie] Onciul.

Îți mărturisesc c-am rămas cu gura căscată de acest salt al lui Gusti față de un om ca Negulescu. Iorga văzând mirarea mea, prinde a-mi înșira meritele științifice a lui Gusti, munca lui necunoscută, și a ridiculiza pe Negulescu, cu mersul lui pe stradă și cu scrierile lui, zicând că Filosofia Renașterii este literatură goală, nelucrată după metodele noi de cercetare etc.

Mă gândeam cum are să iasă literaturile popoare­lor romanice la care lucrează acuma d[omnu]l Iorga.

Eu știu că Negulescu e un om întreg, cum
n-avem mulți, iar în privința lui Gusti, care s-a ferit să lupte pentru intrarea lui Bogrea la Universitatea din Iași ca să nu fie eclipsat de învățătura lui unită cu atâta dar al cuvântului, vom avea de vorbit mai târziu.

În treacăt fie zis, deoarece i-am spus lui Gusti în față că e o rușine pentru Facult[atea] de Litere din Iași a nu se folosi de un element atât de valoros, observ că nu mai dă pe la mine de câte ori vine la București, cum făcea înainte vreme, și de aceea mai dăunăzi zărindu-l în trecere pe sub fereștile Palatului Regal
mi-am scos carnetul ș[i]-am însemnat aceste cuvinte: „Când văd că vine-un Gusti să mă cerceteze, mă întreb cum se face că am intrat în raza doctoralului său egoism“.

N-ai grijă că vom ști să-l ținem din scurt.
Și-am să-i arăt lui Onciul că nu dictează el în Academie. Căci Onciul susținuse pe Negulescu. Și iar, în treacăt îți spun, pentru ce s-au stricat bunele relații dintre d[omnu]l Iorga și Onciul. Acesta i-a spus d[omnu]lui Iorga că ar trebui publicată în „Buletinul francez al secției istorice“ lungul discurs rostit de Onciul la ședința solemnă prezidată de rege, asta pentru că-i cea mai bună sinteză ce s-a făcut asupra Ist[oriei] Românilor.

Pesemne că d[omnu] Iorga a făcut astfel de față încât Onciul l-a întrebat dacă nu găsește și el tot așa. Așa trebuie să fie de vreme ce d[umnea]ta ești specialistul în Istoria Rom[ânilor]! A doua boață a lui Onciul a fost când fără să observe că era auzit și de d[omnu]l Iorga, a spus d[omnu]lui Poni că demult n-a ascultat discurs atât de înălțător ca răspunsul făcut lui Inculeț2, uitând de discursul d[omnu]lui Iorga, care s-a simțit „vândut“ prin aceasta de Onciul.

Ș[i]-așa această dezbinare unită cu susținerea puternică a lui Pârvan a venit în folosul lui Gusti despre cartea căruia, Sociologia războiului, știi ce notiță seacă a publicat la timp d[omnu]l Iorga.

La secția literară zice că au ales pe Goga (despre care d[omnu]l Iorga zice că va fi un veșnic răscolitor de intrigi) și pe Bogdan-Duică.

Să fi văzut cu ce bucurie diabolică îmi spunea d[omnu]l Iorga că Duică va vorbi despre Maiorescu la Academie, adăugându-mi că Duică știe să scotocească și să zugrăvească pe un om care nu i-a fost simpatic.

Numele lui Maiorescu, am zis eu, se va ține sus prin scrisul și faptele sale, așa că orice scotoceli mărunte vor rămâne în mărunțimea lor. Și d[omnu]l Iorga a luat altă vorbă, căci a văzut cum mi s-a încrețit fața de atâta pornire față de marii noștri morți, care pe semne că fac umbră și din mormântul lor.

Și-ntr-adevăr că toate acestea m-au izbit dureros până-n adâncul sufletului. Stai și te gândești cu jale asupra cauzelor mici care mișcă pe oamenii cei mari și asupra dezbinărilor care ne amărăște scurta noastră viață.

Va să zică, cutare e bun numai cât zice amin la toate ale tale… asta tot s-ar putea înțelege prin slăbiciunea sufletului omenesc; ceea ce te doare mai mult e faptul că omului demn, neînstare să facă semne de închinăciune, va fi preferat vicleanul, secătura ori chiar bruta, ce va ști să atingă coarda sensibilă.

Cu frățească dragoste,

G.T. Kirileanu

_______________

l Originalele acestor epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.

1 „Românimea culturală”, București, februarie-septembrie 1918. Redactor Mihail Dragomirescu.

2 Printr-o contrazicere destul de deasă între ce-ți spune d[omnu]l Iorga între doi ochi și între cele ce scrie – însuși el scrie un articol cu mari laude în privința discursului d[omn]lui Poni!