Negru pe alb

„O prietenie pe viață” („Green Book”, 2018); Regia: Peter Farrelly; Scenariul: Nick Vallelonga, Brian Hayes Currie, Peter Farrelly; Cu: Linda Cardellini, Viggo Mortensen, Mahershala Ali; Genul filmului: Biografic, Comedie, Dramă; Durata: 130 minute; Premiera în România: 01.03.2019; Produs de: Innisfree Pictures; Distribuit în România de: Odeon Cineplex.

„Green Book”, titlul în engleză al filmului lui Peter Farrelly, reprezintă așa cum ne indică culoarea, un fel hibrid între un permis de ședere și guide du routard american din anii ’60, pe măsura pașapoartelor de interior ale cetățenilor din URSS, dar cu o particularitate care-i precizează unicitatea. El vizează un anumit tip de turiști, oamenii de culoare, și doar o parte a Americii, Sudul segregaționist, fiind menit să indice locurile „sigure“ care pot fi frecventate de acești „turiști“ afro-americani: se subînțelege că restul fie le sunt interzise, fie că frecventarea lor se face pe riscul clientului imprudent. Rasismul în America anii 1960 este o realitate jenantă, dar una la care mulți cetățeni americani subscriu fără jenă. Tony Vallelonga (Viggo Mortensen), un băiat bun la toate din Bronx dintr-o familie de origine italiană, și așa cum îl arată porecla, Tony Lip, bun de gură, nu face excepție. Edificator gestul de a arunca direct la gunoi paharele din care au băut limonada servită de soția sa Dolores (Linda Cardellini) cei doi angajați de culoare din serviciul public, veniți să facă o reparație. Minunată în film prezența discretă a soției lui Tony, Dolores, o voce a iubirii și toleranței. Altfel, Bronxul anilor 1960 este destul de pigmentat rasial, sunt pomeniți în același ton disprețuitor „jidanii“ cartierului, cu care relațiile sunt de business as usual, însă peisajul este dominat de macaronari, cu toate ingredientele pitorești de famiglie, puțină mafie, cu don corleonii cartierului concentrați pe spaghetti și business în separeuri luxoase, cu familia propriu-zisă, gălăgioasă, adunată în jurul mesei, cu concursul de mâncat hamburgheri care-l are drept campion pe Tony, ce mai, cam tot ce poți vedea într-un film al lui Scorsese sau Coppola. Numai că, în circumstanțele unui șomaj temporar, Tony primește oferta avantajoasă de a fi șofer și implicit gardă de corp pentru un pianist de culoare, Don Shirley (Mahershala Ali), care urmează să facă un turneu, care se anunță problematic, în Sud, unde rasismul este regula. Nevoia de bani și dorința de a evita o serie de operațiuni periculoase, „things“, pe care i le propun protectorii mafioți ai cartierului îl împing pe Tony să accepte, nu fără mofturi și precizări, propunerea lui Don Shirley. Din acest punct, avem un road movie savuros, în care relația alb-negru se nuanțează, oferind spectacolul ciocnirii unor reflexe mentalitare care subîntind teritoriul accidentat al stereotipurilor identitare, sursă veche de comic. Rasă și clasă sunt cei doi termeni antologici ai acestei antropologii a sociabilității și Peter Farrelly a creat un chiasm interesant. Negrul este cel cultivat, rafinat, cu o poză aristocratică, dandylocventă, împinsă spre snobism. Își primește candidatul la șoferie, pe care l-ar dori un fel de valet de chambre, pe un tron, cu un ton condescen­dent pe care îl părăsește pe parcurs, încercând și un mic exercițiu de umilire care nu ține. Albul este din topor, semidoct, fără maniere, brutal, gramatica redactării scrisorilor către soția sa precum și conținutul acestora reflectă o indigență a expresiei la confiniile cu ignoranța. De altfel, incultura sa crasă ocazionează momente comice delicioase, Chopin pronunțat Joe Pen, pianul Steinway transcris „stain way“, Orfeu confundat cu orfan, „dear“ (dragă) scris „deer“ (cerb) etc. În plus, contrar stereotipului, aici albul e șofer în locul negrului. Este elocventă și emoționantă scena în care, în urma unei defecțiuni la motor, cei doi opriți în mijlocul câmpului în Sud, albul îndeplinind atribuțiile cutumiare ale negrului relaxat în atitudinea sa superior-rasată, sunt urmăriți de privirile intense ale muncitorilor negri de pe o plantație, confruntați astfel cu o neverosimilă lume pe dos. Numai că talentul și aristocrația ca expresii ale unei singularități, a excepționalului, sunt și ele valori tranzacționate pe o piață în care rasismul este înrădăcinat de generații. Intenția acestui turneu al pianistului de culoare într-un Sud sixties, în care membrii unei middle class cultivate disting întâi culoarea și apoi sunetul și armonia se precizează spre final. Este vorba de a restabili pas cu pas demnitatea umană într-o Americă încă scindată de această toxină a rasismului. Tot pas cu pas are loc și educarea lui Tony Lip, cu scene amuzante care trimit la celebrul muzical al lui George Cuckor, My Fair Lady (1964), la un conflict camp între culturi, dar și cu confruntări „ideologice“ în care devine sesizabil absurdul și primitivismul segregaționismului. Muzica lui Don Shirley, – este pomenit nu întâmplător Orfeu –, îmblânzește nu numai moravurile, dar atinge o dimensiune umană, îi vorbește direct lui Tony, îl face să înțeleagă puțin câte puțin sensibilitatea pianistului confruntat cu prejudecățile sociale ale timpului său, prejudecăți la care se raliază fără discernământ și Tony. Nu doar amuzantă, dar și interesantă în film este confruntarea stereotipurilor, Tony se încadrează confortabil în ele, Don Shirley le respinge, mai precis le relevă inconsistența, dar și el este prizonierul câtorva. Prietenia dintre cei doi nu ține de afinități, ci de înțelegerea treptată și uneori mutuală într-o dimensiune a sensibilului unde gregaritatea, finețea, empatia, discreția, demnitatea, altruismul, onestitatea etc. stabilesc tensiuni și intensități, se colorează reciproc nu doar cu alb și negru, ci și cu nuanțele care conturează relieful indelebil al personalității.