„Mă simt surprins și rușinat că sunt Borges“, declara Borges. Se trezea dimineața cu sentimentul trădării înfipt în inimă, indignat că trebuia să fie încă o zi, de dimineața până seara, Borges – în profilul uriașei lui biblioteci, într-o nemișcare prelungă, așteptând o clipire a ochiului interior, în care viața și moartea se amestecă în aceeași lumină. Probabil că își ținea respirația, din teama de a nu tulbura oglinda. Căzuți la capătul de neatins al vederii, cavaleri transparenți reflectau lumina în diverse unghiuri și forme. Spectacol teribil, greu de îndurat pentru că inimile lor roșiatice nu încetau să bată, arătând că sunt vii. Bănuiesc că singurătatea, încremenită și disipată în contururile acelea neobișnuite, se transforma în bucurie: capătul de neatins al vederii era totuși atins. Cu privirea.
Dincolo de el nu mai este nimic, afară de slava lumii.
Ceilalți – vii sau mai puțin vii, personaje difuze, eroi de ceață – se lasă amăgiți. Au iluzia (demnă de Don Quijote) că starea de a fi se consumă în exterior. Dar viața este întotdeauna ascunsă sub coaste, ca lumina. Numai lăuntricii trăiesc o concentrare a viului ce seamănă cu vederea lucrurilor, fiind mai mult de atât. Această concentrare este poezia.
În sfârșit, când stelele străluceau pe cer, Borges se ridica din fotoliu dăruind prafului argintiu forma trupului său și mai ales a mâinilor cu care a scris și care l-au scris pe el, poetul. Știu asta. Văd imaginea suspendată în timp. Aș vrea să fiu acolo măcar o secundă. Dar dacă vă închipuiți că apoi aș da fuga să vă povestesc această experiență, încărcând-o cu metafore și epitete de tot felul, vă pripiți. Aș onora-o cu tăcerea. M-aș da mai degrabă pradă la fiare sălbatice decât să spun ceva, aș lăcrima și aș sângera, dar adevărul l-aș ține numai pentru mine sau l-aș strecura în poeme, făcându-l de nerecunoscut. Altfel aș risca să mă pierd în apusul bibliotecii, să mă confund cu lumina ce transformă durerea în reverie. Dincolo de ea nu mai este nimic, doar o cârtiță speriată.
Totul a fost ca un vis rău? Aproape totul, că doar au existat și câteva femei frumoase, și fascinația unor orașe de legendă, și măreția unor istorii trăite cu ochii deschiși. De ce scriitorii își tăinuiesc coșmarurile? se întreba argentinianul. Viața nu e vis? Parabola palatului (din volumul Făuritorul, 1960) denunță realul ca fiind una dintre configurațiile visului. Împăratul galben se decide să-i arate poetului averea sa, palatul fermecat și, după îndelungi rătăciri prin cotloane întunecate, în care negre plete, negre dansuri și complicate măști de aur privesc cu indiferență în ochii celor doi, odată ajunși la ultimul turn, poetul recită tocmai poemul sau versul sau cuvântul care conținea palatul. „Toți amuțiră, însă Împăratul izbucni : Mi-ai răpit palatul! Și spada de fier a călăului îi seceră poetului viața.“
Cuvintele sunt rătăciri care pot mutila. Un cuvânt poate absorbi sensul lumii, așa cum o privire poate înghiți sufletul. Cuvântul este o problemă de timp. Dimensiunea imaginară a cuvântului este ca fâlfâitul timpului care mișcă limba orologiului. Într-un interviu, Borges dezvoltă o meditație cu ecouri augustiniene: „Cred că timpul este misterul esențial. Și alte lucruri pot fi misterioase. Spațiul este neimportant. De exemplu, ți-ai putea imagina un univers lipsit de spațiu, un univers făcut din muzică… Problema timpului implică și problema eului, căci, până la urmă, ce este eul? Eul este trecutul, prezentul și anticiparea timpului ce va să vină, a viitorului.“ Spațiul este orb. Timpul se caracterizează prin privire. Scriitorul, deși condamnat de timp la nevedere, crede în existența acestei priviri, la fel cum au crezut Homer, Milton, Joyce. Timpul înseamnă ființare, dar și înstrăinare, prin jocul unor oglinzi ce relevă mereu imagini noi, stupefiante și abnorme. „Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă îngrozitoare. În camera mea erau trei oglinzi imense. Mobila era de mahon și părea o oglindă întunecată, ca aceea din epistola Sfântului Pavel“ (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani, vol. îngrijit de Willis Barnstone).
Misterul oglinzii l-a hăituit pe scriitor. Dar nu oglinda lucioasă, aproape trivială din zilele noastre, ci obsidianul șlefuit sau arama umbroasă, în care se puteau ghici semnele, nu lumina. Astfel, oglindirea nu e fatuitate, nu e fantezie. Și nici nu e factuală. Ci esențială. Este un sacrificiu al spiritului. Un preaplin aproape insuportabil al memoriei. Artă în desfășurare, ușor disperantă pentru că imaginile o iau înaintea vieții. Prevestesc. Își arogă drepturi. Își impun punctul de vedere. Pot umili, pot urâți, pot constrânge. Nu întâmplător Borges a luptat toată viața în oglinzi. A îmbătrânit în oglinzi. A murit în oglinzi. Acolo a văzut un hidalgo.
Oglinda este, mai ales, o abstracțiune ce trebuie cucerită, o himeră fără sfârșit. Citesc și recitesc poeziile lui Borges, în eleganta traducere a lui Andrei Ionescu. Iat-o în două poeme (deși la repezeală aș putea s-o găsesc în multe altele): El, din volumul Celălalt, același (1964), și Ioan 1, 14, din Elogiul umbrei (1969). Un fragment din El: „Văd ochii trupului strălucitoarea/ Lumină-a soarelui și mâna ta/ Atinge fir de praf și stâncă grea;/ El e lumina, bezna și paloarea./ El e și vede. Lung te cercetează/ Cu ochi neobosiți. El ochiul este/ Ce ochii din oglindă-i urmărește“… Și un fragment din Ioan 1, 14: „Nu va fi mai puțin o taină această filă/ decât paginile Scripturilor Mele sfinte,/ nici ale celorlalte pe care le repetă/ gurile neștiutoare,/ crezându-le ale unui om, nu oglinzi întunecate ale Sfântului Duh./ Eu sunt Este, A fost și Va fi,/ cobor din nou la limbaj,/ care este timp curgător și emblemă.“ În oglindă, Borges îl caută pe „omul lăuntric“ despre care vorbea Apostolul Pavel. „Căci acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură“. Nu altceva spun teologii moderni când vorbesc de ecranare. Abia labirintul, altă metaforă-cheie a operei borgesiene, este oglinda sufletului în care te pierzi, perfect opacă, una care-și înghite imaginile. Borges e un cavaler rătăcitor prin labirint. Ca și celălalt hidalgo, hoinărește „înveșmântat în gravitate“. Numai că Don Quijote vâna iubirea și Borges își vânează moartea. Mereu și mereu Borges își vânează moartea. Oglinda face coșmarul perfect pentru că nu-l lasă să se termine.
Dar dacă – după cum afirmă Michel Foucault, în Cuvintele și lucrurile – „lui îi revine sarcina să înfăptuiască promisiunea cărților“? Se referea la Cavalerul tristei figuri, însă cuvintele se potrivesc și lui Borges. E lesne de observat, cea mai bravă acțiune a cavalerului rătăcitor și pe jumătate transparent pare aceea de a vindeca lucrurile de gratuitate. Discrepanța dintre cultura cărților și realitatea imediată este o sursă prea mare de suferință pentru a putea fi acceptată la nesfârșit. Se cere o corecție. Când eroul medieval luptă cu proiecțiile minții lui cultivate, cercul aparent vicios al lecturilor care se întorc împotriva celui ce le-a citit nu mai este atât de înfricoșător, ci rămâne suspendat în aer. Sensul lumii este restabilit. Mecanismul e simplu și totuși cere atât de mult curaj! Ce înseamnă asta? Unii ar spune că relația dintre semnificat și semnificant este labilă pentru visători și cu atât mai mult pentru bravul cavaler. La fel se întâmplă și în cazul lui Borges, care a vindecat deja lucrurile de meteahna lor și iată-l înconjurat de regi, tigri, vagi lusitani, pirați, cuțitari, femei melancolice. Dincolo de toate aceste personaje, poetul se vede mereu pe sine. Acolo e „omul lăuntric“, în așteptare. Privirea lui caută „dincolo de simboluri,/ dincolo de aberațiile grămăticului/ care vede în istoria hidalgului/ ce visa să fie Don Quijote și până la urmă a fost“ (Spania). Lumea nu mai este alcătuită din semne (vezi cazul unui cititor obișnuit), ci din înțelesuri gata făcute. Dorința de a scurta drumul prea lung și sinuos dintre semn și umbra lui (care e însăși realitatea) se poate traduce printr-o recucerire a autenticității de la începuturi, când mintea omului încă nu strâmbase universul, astfel încât să încapă în pagini.
Stăruie și Isus printre rânduri, purtând nu crucea, ci spada. Numai că nu reușește să schimbe lumea. Este un Isus răsucit spre sine, văzut în ghicitură.
Oglinda e întoarsă. Don Quijote cade din construcția lui mentală la fel cum Adam a căzut din rai. „Șarpele“ cavalerului este puterea iluziei infiltrată în marile lui adevăruri. „Șarpele“ lui Borges este puterea adevărului amplificată în oglinzi. Dar oglinda nu aduce lumină. Este un fel de Hades plin de umbre; se arată prădătoare, carnivoră. Poetul e un fachir care nu înghite flăcări, ci umbre. Cu predilecție, propria umbră.