În Orizont nr. 2 există un grupaj de mai multe articole sub genericul Americana. Am reținut cele două pagini expresive intitulate Chicago fără Capone, în care Cristina Chevereșan își descrie o parte din experiența americană: „Ziua I, sfârșit de an. Lumină orbitoare peste zgârie-norii pe care-i privim prin ferestrele de sticlă de la etajul 25 (modest, prin comparație). Deși speram să începem 2019, pe 1 ianuarie, cu programata incursiune în înalt, prognoza schimbătoare și cerul albastru-auriu ne ajută să ne răzgândim. După un galop de sănătate hotărât prin aerul tare al dimineții, care ne mai scutură din jetlag, înaintăm sfios, timp de cam trei sferturi de oră, în coada la ascensoarele fostului turn John Hancock («e frumos, e firesc, suntem în plină vacanță, așteptarea ar fi durat dublu fără rezervare», ne consolăm, cu ochii la șarpele de oameni ce se încolăcește de la casa de bilete până spre ieșirea din clădire). Urmărim filmulețele și proiecțiile despre istoria unui nucleu citadin încercat de capriciile vremurilor și ne străduim să nu ne gândim la plonjarea în gol a unui lift, preț de mai bine de optzeci de etaje, cu mai puțin de două luni în urmă. Zburăm vertical spre etajul 96 de unde ni se așterne la picioare această «Inimă a Americii» de pe malul Lacului Michigan, care o oglindește fără cusur.“ Din paginile revistei timișorene reproducem și un fragment confesiv din răspunsul Gabrielei Gheorghișor la întrebarea redacției (care sună așa: Dacă ați scrie o carte pentru un singur cititor, cine ar fi acela?): „Dacă ar fi să scriu o carte pentru un singur cititor, ea ar fi o carte memorialistică (despre mine, despre familia mea, despre lumea prin care am trecut), iar cititorul ar fi tatăl meu. Nu știu cum ar fi posibil lucrul ăsta, tatăl meu a murit cu peste treizeci și cinci de ani în urmă. Dar mi-aș dori să scriu o astfel de carte, pe care tatăl meu ar putea s-o citească de acolo, de Dincolo. Dacă aș avea un copil, poate aș scrie și pentru el o carte asemenea. S-o citească atunci când eu nu voi mai fi dincoace. Da, cartea asta cu un singur cititor, în fond, o lungă scrisoare de dragoste, ar fi un dialog in absentia. Un dialog în care partenerii, autorul și cititorul, nu împart aceleași dimensiuni ale universului.“