Se făcea că mergeam pe strada Lăpușneanu, năpădită de bălării și de cișmele. Revistele și ziarele, unele vechi, cu filele îngălbenite, altele noi, abia ieșite de sub tipar, mirosind puternic a cerneală, zburau pe lângă mine, zburau și flaierele cu tot felul de citate și de poezii desprinse de pe ziduri. În timp ce înaintam din direcția Poștei spre Piața Unirii o apăsare grea, plină de presimțiri sumbre, mi se lăsa pe suflet. La un moment dat, trecând pe lângă un burlan acoperit de frunze veștede și melci, am văzut scheletul unui buldog care mai mișca din coadă. Ceva mai încolo, am dat peste un motan verde cu blană catifelată, care avea un cap de automobil răsucit la spate. Forma de automobil a capului și corpul verde al felinei erau cusute între ele prin intermediul unor șireturi lungi de piele maronie, creând senzația că ciudata arătare ieșit în cale părea mai degrabă o gheată desperecheată scăpată parcă de la balamuc decât cu un animal de casă. Inițial ochii săi ce țineau loc de parbriz păreau acoperiți de ceață. Când m-am apropiat mai bine, ceața începu să se risipească și am văzut înăuntrul ciudatului obiect desprins parcă din desene animate pe poetul Emil Brumaru care îmi făcea semene disperate agitându-și mâinile slabe printre caninii ce se căscau ca niște gratii însângerate în crepuscul. M-am apropiat mai mult și Emil s-a liniștit pentru un timp. Apoi a început să recite poezii din Mihai Ursachi. L-am auzit rostind lent, sacadat, cu o voce schimbată venită parcă din beznă, versurile: „Și euforice șoapte, foșniri șușotite,/ năluci de cuvinte mi se năzăriră,/ mătăsuri ușoare cu șerpi de ispite/ și buzele, frunzele care deliră…// Dar dinți, dar dinții, gândeam, ei există…“ Faptul acesta, desigur, m-a mirat. Nici în cel mai tulbure vis al său așa ceva nu avea cum să se întâmple. Și asta deoarece Emil manifesta o aversiune funciară, de altfel ușor de înțeles, față de autorul Odăii gingașei iubiri. Marii poeți care împart același habitat existențial rareori se împacă între ei. Fiecare vrea să fie mai presus de celălalt. Așa s-a întâmplat cu Brumaru și Ursachi. Iașul devenise prea strâmt pentru ei. Și nu numai pentru ei, ci și pentru alții. Acum, când spiritele lor hălăduiesc prin hăul de nepătruns al eternității, între poezia unuia și a celuilalt s-a produs un echilibru necesar perceperii la justa lor valoare.
În perioada anilor șaptezeci, aflat în plină glorie, Mihai Ursachi era adulat de tinerii condeieri din Iași, și asta îl deranja pe Brumaru; la București, în rândul criticilor din grupul lui Valeriu Cristea și Lucian Raicu, dar și în grupul cenacliștilor de luni, Brumaru era privit va un poet original. Mihai Ursachi era rigid, având ceva din statura unui Don Quijote pornit în căutarea Rosinantei sau, mai degrabă, a morilor de vânt. Rareori puteai dialoga cu el ca de la om la om. Replicile îi erau seci, formale, exprimând aroganță și orgoliu greu de măsurat. Deseori, vorbea în șabloane, rostind sentințe radicale, care nu aveau tangență nici cu realitatea, nici cu poezia, ci mai degrabă cu „psihologia abisală“, pe care Mihai Ursachi o mima perorând în gol. Părea transpus într-o altă lume decât cea reală. Ieșea la ore fixe în oraș. Mergea de obicei cu mâinile la spate și bărbia în vânt, călcând rar, apăsat, căutând parcă să simtă mai bine caldarâmul de sub pașii săi, care răsunau în van. Se oprea la intervale regulate de timp în fața unor vitrine prăfuite, contemplând fotografiile expuse sau studiind câte un afiș. Itinerariul lui era stric delimitat. Cobora pe strada Bălcescu de pe Sărărie, traversa bulevardul Gheorghe Dimitrov, azi Independenței, și ajungea în Piața Unirii. De aici o lua în jos, cotind pe Lăpușneanu, după ce în prealabil făcea un rond în fața monumentului lui Cuza-vodă. Mișcările îi erau sacadate, ca ale unui mecanism pus în funcțiune de pârghii nevăzute. La capătul străzii Lăpușneanu se întâlnea cu pictorul Val Gheorghiu, care la sfârșitul anilor șaptezeci lucra ca redactor la Ed. Junimea, apoi cu Eugen Andone, un personaj fabulos, un amestec de Oblomov și Proust bahluvian, tovarășii săi de boemă. Înaintând pe Lăpușneanu, tripleta aceasta își rotea ochii după tocuri și după fuste, punând note femeiuștilor ce le ieșeau în cale. Lui Mihai Ursachi îi plăceau femeile cu șolduri late și păr blond sau roșu revărsat în bucle largi pe umeri. Lui Andone, cele cu picioare lungi și talie subțire ca de viespe. Iar lui Val Gheorghiu, „damezele“ cu talie înaltă și ochii încondeiați, pudrate cât mai strident. Odată consemnate notele, se puneau pariurile de rigoare, care dintre ei va face prima cucerire, și apoi începea urmărirea propriu-zisă. Cel mai norocos în ale amorului se dovedea a fi Andone. Rigiditatea lui Mihai Ursachi îl făcea să fie antipatic în ochii sexului frumos. Călcând pe urmele victimei, la un moment dat, magistrul se umfla în pene și spunea: „Eu sunt poetul Mihai Ursachi, zis pelicanul! Mi-ar face deosebită plăcere să fac amor cu dumneavoastră. Sunt un geniu.“ Rareori tactica aceasta a dat rezultate. Aflând că e poet, damele nu cădeau, ca să spun așa, pe spate, ci-l apostrofau, rugându-l să-și vadă de treburile sale. Rateurile repetate, totuși, nu l-au făcut pe Mihai Ursachi să dea înapoi. A ajuns în cele din urmă, după ce și-a însușit câtuși de puțin lecțiile străzii, un cuceritor de inimi, la fel ca Andone și Val Gheorghiu. Dar cuceririle lui avea loc mai mult în salon, decât pe stradă. În cercul său de admiratori, Mihai Ursachi era văzut ca un cuceritor irezistibil. Realitatea, desigur, era ceva mai ambiguă. Chiar dacă dădea rateuri, Mihai Ursachi nu se trăda, îmbrăcând întâmplarea într-o doză de mister. De pildă, plecând la o ședință a Consiliului Uniunii la București, magistrul a relatat într-un cadrul intim, ce s-a dovedit a nu fi chiar atât de intim, o poveste halucinantă despre modul cum a cucerit, pe loc, în avion, în timp ce zbura la 8000 de metri înălțime, o poetă ce l-a însoțit pe drum. Era vorba de un șirag de bile sau poate de mărgele, cam așa ceva, pe care, din vorbă în vorbă, magistrul i-ar fi implantat într-un loc intim, savurând din plin orgasmul. Alte povești erau legate de damele ce asaltau sistematic imobilul situat în fundacul Dochia unde locuia magistrul separat de soția lui. Pentru a putea face situației, magistrul dezlega câinii, dar damezele nu renunțau, ci escaladau în continuare gardul înalt de lemn plancat de cinci rânduri de sârmă ghimpată. Și atunci magistrul apela la gloanțe oarbe. Iubirile din tinerețe ale lui Mihai Ursachi pot fi depistate parcurgând cu atenție poemul Jîlțul verde: Ana, Minodora, la care s-a adăugat ceva mai târziu Rodica și alte iubiri pasagere. Nu lipsesc melancolia, arcul, vioara „cu trup de fecioară“,păianjenii, sfeșnicul, jartierele cu „cei treizeci de bani“, simbol al vânzării, și, pumnalul fratricid. Și, bineînțeles, un anumit sentiment de gelozie de esență romantică. Asupra modului cum Mihai Ursachi făcea cuceriri pe stradă putem să ne dumirim citind celebrul Poem despre domnișoara Gabriela Șerban și despre unica noastră întâlnire la o expoziție de pictură suedeză sau cele două reverii ale Domnului R. Formula de abordare era una livrescă, cu trimiteri la marchizul De Sade și la personajul Stavroghin din Demonii lui Dostoievski: „Acolo, în sala cu nuduri profund suedeze,/ nerușinat încâlcite, vernil la culoare și un pic cam obeze,/ domnișoara înaltă, frumoasă, avea ceva militar, de june cadet, cartofor, ce anume, m-aș întreba în zadar,/ ceva citadin și rural totodată, în fine, s-a oprit chiar la cel mai obscen/ dintre nuduri, l-a cercetat cu priviri delicate, experte,/ în timp ce sângele meu se urcase la ten,/ căci presimțeam că-n curând o voi pierde.“ Ceva cazon avea și Ursachi atunci când aborda femeile pe stradă. Nu știm cum arăta în realitate domnișoara Șerban, cert e că o parte dintre trăsăturile ei și modul de-a fi se pot regăsi în ținuta lui Ursachi. Pe stradă, poetul fredona adeseori marșuri militare, iar acasă, chiar și atunci când avea musafiri, la un moment dat Mihai Ursachi punea la picup discuri de Wagner și umbla, cu mâinile la spate, îngânând în surdină Cântecul Nibelungilor, imitându-i când pe Napoleon, când pe Hitler. Cu bărbia în vânt, abordând un aer imperial, nu lipsit, totuși, de nuanțe dantești, Mihai Ursachi mărșăluia recitându-și, în ritm sacadat, propriile versuri: „Iar mă prezint acum pentru nunta / ce nu mai poate fi amânată. Port semnul cel alb, pirostrii de argint/ și sub pirostrii cele șapte stigmate.// Am comandat pentru toți cei prezenți veselie/ la gheață, fiindcă așa datorie/ ne împlinim o dată în viață/ și pe vecie.// Ce are a face că Preotu-i orb,/ când toți cei de față în frunte cu nunii/ se pișcă de buce și râd ca nebunii…// În fine, în fine, totul e bine,// Însă mireasa nu are corp.//Mireasă, mireasă, ce fel de coasă/ este aceea la tine?“. Apoi mușcându-și mustața, adăuga fără să se oprească din marș: „Doar dinții, doar dinții există…“
În comparație cu aroganța lui Ursachi, Emil Brumaru avea aerul unui personaj umil, desprins parcă din Umiliții și obidiții lui Dostoievski. Visurile sale de mărire se consumau în forul său interior. Deși bodogănea mai tot timpul în sinea sa, rareori poetul își arăta nemulțumirea în public. Aflat atunci sub călcâiul Tamarei, Emil Brumaru se comporta ca un Don Juan spășit, umblând printre cărți, cratițe, ceainice și polonice, neîndrăznind să iasă de sub fustele consoartei. Abia după ruptura cu Tamara, pe la sfârșitul anilor nouăzeci, când poetul a suferit enorm, trecând și pe la spitalul de psihiatrie, Emil Brumaru a îndrăznit să-și pună pe față masca de înger veșnic îndrăgostit de gureșe picioare sau de sâni năbădăioși cabrați sub bluzele subțiri țesute din aripi gingașe de fluturi.
Dacă în timpul escapadelor de pe Lăpușneanu sau din Piața Unirii, se întâmpla ca pașii celor trei don Juani să se intersecteze cu pașii lui Brumaru, cei trei căutau să scape cât mai repede de compania sa, invocând un pretext oarecare. Brumaru se ține un timp după ei, apoi îi abandona, plecând amărât la treburile sale. Povestea cu actrițele de la Național rămâne învăluită în ceață. E posibil ca alcovurile de atunci să fi constituit doar un simplu preambul, o probă de microfon, pentru Infernala de comedie, concepută, după mărturisirea poetului, în anii tinereții, dar apărută mai târziu, în perioada tranziției, și care poartă amprenta unor lecturi din Sade, dar și din alți maeștri ai artei erotice de excavație franceză. E posibil, totuși, ca o parte din aceste scenarii să fi avut loc chiar în alcovul tapetat cu cărți de joc și extrase din rețete magice de amor ale Tamarușkăi.
În poemele erotice ale lui Ursachi, chiar și în cele duios-melancolice, femeia e un hibrid între vampă și schelet. Sau în chip de vierme ca în poemul Spre steaua carnagiului pe care-l călărește somnambul poetul, visând la „lumile inverse“. Femeile lui Emil Brumaru sunt vii, atât de vii încât prin tandrețea și gingășia lor te deposedează de orice vlagă. De aici și somnolența și apatia. Modelul lor pare să fi fost Tamara: „Dacă lui Lou, vaginu-i cânta Apollinaire,/ Tamarușkă, eu ție ce-aș putea să-ți cânt?/ Piersica închisă în rouă și piper/ păzită de un înger tremurând.“ La rândul său, poetul e în curtezan pe cât de suav, pe atât de cinic, căutând să-și cucerească partenera prin ținută și vorbe spuse în doi peri: „Mi-am pus rouă la rever,/ pantaloni de ofițer/ Cu vipușcă/bleu ce mușcă/ sufletul de muierușcă“. Vipușcă purta și Ursachi, pe care chiar o și folosea, biciuindu-și propriile sale cizme.
De ce îl excludeau de la jocul lor erotic cei trei crai ai Iașului postbelic, nu aș putea să spun. Era vorba de concurență? Oricum, Brumaru simțea ostilitatea și se amăra, jurând, în taină, răzbunare cruntă. Odată, în timp ce ne plimbam pe stradă, mi-a spus: „Nu uit nici o jignire. În jurnalul meu am notat totul. Mă voi răzbuna, fie și postum. Mai ales, postum“, adăugă el plin de obidă.
Aceste ieșiri ale celor trei crai și pretexte, deseori cusute cu ață albă, îl sâcâiau pe Emil Brumaru, care își avea și el orgoliul său. Îl mai sâcâia și faptul că Mihai Ursachi afișa față de el și, mai cu seamă, față de poezia lui o superioritate ostentativă, greu de suportat. Toate aceste elemente au lărgit în timp mica fisură ce apăruse între ei în perioada anilor de debut, fisură care – alimentată fiind de anturaj de o parte, și de alta – a ajuns la dimensiunea unei adânci prăpastii. Cel care a avut de pierdut a fost, până la urmă, Ursachi, căci Emil Brumaru i-a supraviețuit, și nu numai atât, dar după moartea magistrului cota poeziei sale a crescut, în timp ce posteritatea lui Ursachi nu s-a dovedit a fi pe măsura audienței de care poetul s-a bucurat în timpul vieții. Nu trebuie însă să-i judecăm prea aspru nici pe unul, nici pe altul. În fond, orgoliile și idiosincraziile de tot felul au animat și animă lumea noastră culturală. Iar bârfa în care se strecoară după cum știm atâtea răutăți are deseori harul de-a potența creația poetică. Și totuși, dacă stau să mă gândesc mai bine, în ciuda micilor tachinări și a răutăților aruncate pe stradă sau la birt, Mihai Ursachi aprecia, în felul său, poezia lui Emil Brumaru. De mai multe ori, în conversațiile pe care le-am purtat de-a lungul timpului peripatetizând pe Lăpușneanu, Ursachi a ținut să precizeze: „Chiar dacă mai arunc câte o glumă vizavi de poezia lui Emil Brumaru, nu mă băga în seamă. Emil e, după părerea mea, un poet foarte original…“ Apoi, ca să echilibreze lucrurile, adăuga pe un ton ironic: „De altfel abundența de bulion și de mărar din poezia lui ne demonstrează cu prisosință acest fapt.“
Faptul că Emil Brumaru recita din Mihai Ursachi mi s-a părut straniu. Un astfel de fenomen numai în visul meu putea să se petreacă. În timp ce mă gândeam la toate astea, l-am auzit confesându-se: „Am făcut tot posibilul să-l îngrop încă de viu. Dacă generațiile noi nu-l mai cunosc, aceasta mi se datorează în parte mie. Dar uite, acum, la ceas de cumpănă, versurile sale îmi bântuie conștiința. Și atunci mă trezesc în toiul nopții și-i recit poeziile…“ „Dar bine, Emil, i-am zis, acum nu e miezul nopții, ci, uite, deja s-a luminat de ziuă…“ „Dar pentru mine e noapte“, a răspuns Emil. Stau aici și mă chinui înăuntrul acestui motan, căutând să descifrez enigmele. De zile și nopți în șir, mă învârt în jurul versurilor «Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic» și nu pot să le dau de capăt.“ „Învârte-te, Emil, i-am zis, poate toată învârteala asta o să te deștepte…“
În timp ce îi vorbeam, mi-am adus aminte de perioada petrecută la Convorbiri literare. Timp de șase ani bătuți pe muchie, dacă nu cumva mai mult, am împărțit cu autorul Comediei infernale un post de corector la Convorbiri literare. Atunci am avut parte amândoi de o boemă trăită pe muchie de cuțit. Ajunsesem să ne vindem manuscrisele pentru un păhărel de votcă.
Nimeni nu dădea doi bani pe noi și nici pe poezia noastră. Uneori, înainte de a porni spre casă, ne întindeam, la Piața Sfântu Spiridon, sub câte o tarabă. Lui Emil Brumaru îi plăcea mirosul de mărar, amestecat cu cel de țelină. Primăvară, geanta sa era burdușită de urzici și de spanac. Printre urzici se mai rătăceau și manuscrise. Deși veneam de la țară, eu nu mâncasem în viața mea nici spanac și nici urzici. Emil m-a îndemnat: „Sunt foarte bune, au fier și magneziu. Au și fosfor. Ajută la poezie.“ „Și cum să le mănânc?“ întrebam. „Câteodată cu vin, câteodată cu votcă. Sunt bune oricum și ajută și la potență…“ Bodogănind, ne despărțeam seara de la „Corso“, fiecare plecând pe drumul lui. A doua zi ne întâlneam din nou la Convorbiri, în fața șpalturilor proaspăt aduse din tipografie. Și bodogăneam întruna, până terminam de corectat paginile îmbâcsite cu tot felul de inepții ideologice.
Apoi ne evaporam din redacție ca să ne vărsăm of-ul când la Găina moartă, când la Corso.
Parcă eram din Dodesukaden. Parcă eram din Dodesukaden.
Emil, de altfel, aducea cu un înțelept chinez sau japonez meditând în fața unei cești de cafea „la ora ceaiului“. Acasă trăia, înconjurat de cărți, trăia într-o singurătate halucinantă. L-am vizitat adesea. Aproape nu puteai pătrunde în camera lui, din pricina dezordinii și a cărților risipite peste tot locul. Și în habitatul lui Mihai Ursachi era o dezordine infernală. Praf, cești murdare, pahare pe jumătate pline cu vin, și file de manuscrise zăceau aruncate pe pat, pe jos, sub scaune și mese. În ciuda acestei dezordini, la Mihai Ursachi ghiceai și o anumită regie. La Brumaru nu era nevoie de nici o regie. Cumpărând în fiecare zi câte un vraf de reviste și cărți, poetul le depozita la nimereală, cât mai aproape de fotoliul zdrențuit.
Gândindu-mă deseori la acele vremuri, mi-am dat seama, că am avut șansa să întâlnesc în viață doi mari maeștri. Mihai Ursachi, care, prin aroganță afișată, sfida gustul comun. Și Emil Brumaru, situat la polul opus al lui Ursachi, care adoptând în aparență o atitudine umilă, căuta să cucerească și să modeleze publicul cu șarmul poeziei sale, desprinse parcă dintr-un vis frumos. De la amândoi am desprins lecția de viață și de poezie.
De aici, și visul.