Sărbătorirea Centenarului anul trecut a deschis, cum era firesc, o reflecție cu privire la evenimentul care a fost desemnat drept cea mai importantă sărbătoare națională, 1 decembrie 1918, annus mirabilis, când România devine România Mare. Temele de reflecție ale lui Lucian Boia sunt recirculate în majoritatea cărților sale, nuanțate, repoziționate în funcție de noi contexte, dar cu precădere ultimele vizează structura acestui construct special, cel al identității naționale. În De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi (Humanitas, 2018), Lucian Boia revine asupra discuțiilor care țin de configurațiile identitare românești pe portativul a două intervale care reunesc, de fapt, Istoria României, nu ca stat modern, ci ca idee care conjugă reflexe mentalitare, discurs istoriografic, evenimente istorice majore, contexte istorice complicate și nu în ultimul rând pasiuni. În joc sunt teze arhicunoscute, care au contribuit la ceea ce Benedict Anderson numește „identități imaginate“, la narațiunile legimtizatoare ale constituirii identității românești. Sorin Alexandrescu discuta într-o carte cu titlu provocator, Paradoxul român, ceea ce în termenii lui Lucian Boia dintr-o altă carte definește un românesc „altfel“ , un fel de l’exception roumaine. În domeniul istoriei literare există o operațiune similară celei întreprinse de Lucian Boia în domeniul istoriei, pentru care ilustrativi sunt Nicolae Manolescu cu Istoria critică a literaturii române, Eugen Negrici cu Iluziile literaturii române și Mircea Anghelescu cu Mistificțiuni. Lucian Boia nu e nicidecum primul care disecă o serie de idei-clișeu cu privire la identitatea românească, meritul istoricului vine din aceea că reinjectează discuția cu firescul unor constatări simple, dar nu simpliste, cu ceea ce în studiul său despre mișcarea junimistă, Ioan Stanomir, alt cercetător preocupat de bilanțul celor 100 de ani de istorie românească, numea „pasiunea moderației“. Astfel că citarea lui Titu Maiorescu către finele cărții cu privire la teoria sa culturală a „formelor fără fond“ nu e deloc întâmplătoare, ci reprezintă o afinitate cu spiritul junimist-maiorescian al detașării lucide.
În prima parte a cărții, atenția istoricului se îndreaptă către o serie de teme a ceea ce aș numi complexul fondator al identității românești, care prin exagerări trădează tocmai o nesiguranță funciară cu privire la asumarea unei identități. Cea de-a doua parte, Lucian Boia o consacră temelor identitare în contextul strategiilor edificării unor etape ale modernității (belle époque, interbelic, comunism, postcomunism) cu motivații ideologice diferite. Cum nu se poate mai firesc, Boia pornește de la discursuri istoriografice majore precum cel al lui Vasile Pârvan din Dacia (1937) sau al lui Nicolae Densușianu din Dacia preistorică (1913), cu influența considerabilă exercitată ulterior de acest tip de discurs al identităților emergente. Cele două „construcții istoriografice“ recurg unul la exagerare, celălalt la ficțiunea științifică pentru a identifica un moment fondator al unei identități românești „tari“, pentru a folosi termenul întrebuințat de Patapievici în Discernământul modernizării, identitate decantată de impuritatea alogenilor și plasată la temelia așa-zisului „stat geto-dac“. Dincolo de obiecțiile pe care le ridică istoricul privind dificultatea de a stabili descălecatul uneia sau alteia dintre provinciile românești, Lucian Boia chestionează pertinența răspunsului în contextul geopolitic actual. El observă cum strategiile bazate pe „dreptul istoric“ au eșuat în fața „dreptului natural“ la capătul Primului Război Mondial, de aceea stabilirea dreptului primului venit, oricât de mult ar stimula orgoliul național, nu constituie un argument temeinic pentru retrasarea frontierelor. Tema „continuității“, adică a formării poporului român între granițele actuale ale României este dezbătută prin raport cu teoriile imigraționiste și cele lingvistice. În absența izvoarelor scrise, Lucian Boia tinde să acorde mai mult credit lingviștilor, ilustrând dezbaterea cu investigația unor istorici redutabili de la austriacul Robert Roesler și Dimitrie Onciul (teoria „admigrării“) la finele secolului XIX la Keith Hitchins sau lingviști precum Carlo Tagliavini, Ovid Densusianu sau Alexandru Philippide, miza fiind „drepturile istorice“ asupra Transilvaniei. Tema purității etnice, altfel spus a etnogenezei, este și ea adusă în discuție, prin aceea că a marcat dezbaterea intelectuală a generații întregi în căutarea unei matrici identitare. Teoria originii latine a poporului român a constituit pivotul în jurul căruia totul a fost dispus într-o ordine secundară a excedentarului, elementul slav, elementul grecesc, elementul turcesc. Și aici, istoricul caută poziția moderată, citându-l pe slavistul Ioan Bogdan și distanțându-se de etnocentrismul militant. În locul purității „rasei“, Lucia Boia propune să valorificăm sinteza etnică, lingvistică și culturală, sinteză din care a rezultat poporul român, o unicitate întemeiată pe pluralitate. Istoricul propune o reevaluare mai atentă a momentul Unirii Principatelor din 1859, cea care edifică temelia pe care se clădește proiectul Marii Uniri din 1918 și atrage atenția, ca și Ioan Stanomir și alți tineri cecetători ai școlii de istorie de la Iași, cu privire la argumentele unui discurs anti-unionist în epocă, discurs care nu s-a impus, dar care prin ideile vehiculate ofereau soluții pentru un scenariu alternativ al evoluției democratice a statului. Nu este vorba de o pasiune a contra-factualului, ci de relativizarea istoriei cu sens unic a dogmaticilor prin analiza sa într-un câmp de tensiuni și de reprezentări. Trecerea la înțelegerea identității prin intermediul conceptului de națiune și orientarea către un nou construct politic, cel al statului național, modelează politic, dar și sub raportul conținuturilor imaginare forma Europei. Într-un capitol intitulat provocator, „Ce ne-am fi făcut fără turci?“, cercetătorul depeiorativizează rolul acestora în istoria României prin analiza pertinentă a unei dinamici complexe a unor politici interesate de asimilarea Principatelor sau a transformării lor în zone tampon-zone de influență. „Fără războiul Crimeii [pierdut de ruși n.m.] și fără susținerea fermă a împăratului Napoleon al III-lea, Unirea Principatelor n-ar fi avut loc.“ Punerea în evidență a părții acesteia de relativism istoric a dat uneori impresia de cinism și de insultă a meritelor și sacrificiului autentic al românilor pentru cauza națională, pentru că ei i se împotrivește ideologia unui naționalism impertinent, un construct puternic al „identității imaginate“ la care și ideologia național-comunismului ceaușist a contribuit semnificativ. Istoricul ne invită să privim „statul național unitar“ cu strategiile care au decurs din edificarea acestui proiect după Marea Unire, nu ca pe un bloc omogen, sudat de mitologii naționaliste, ci ca pe un conglomerat, prin intermediul identităților regionale, fapt care a stârnit o polemică substanțială. Ce a însemnat identitatea moldovenească atunci, dar și în contextul actual, dar una transilvăneană, una basarabeană, una munteană, dincolo de orice context secesionist? Fiecare din aceste provincii are timbrul propriei istorii și culturi în care se regăsesc prin afinitate celelalte. Tema delicată a minorităților se impune atenției, cu mențiunea că ea nu a fost numai o problemă românească, iar istoricul constată că strategiile de integrare prin omogenizare etnică proprii „statului unitar“ au fost contraproductive. Finalul cărții ne aduce într-o actualitate în care cu foarte puține excepții totul se înscrie în deficitar. Lucian Boia nu contestă „un impresionant succes istoric“ de care România a dispus inclusiv prin intrarea în Uniunea Europeană și în NATO. Însă este sceptic cu privire la capacitatea românilor de a exploata „norocul“ istoric, scepticism întemeiat deopotrivă pe statistici, dar și pe o comparație avenită cu alte state care fac parte din UE. Cred că meritul lui Lucian Boia, prin intermediul a ceea ce aș numi eseu istoric, este de a aduce probleme complicate într-un orizont de accesibilitate pentru orice om instruit, de a provoca interesul pentru o lectură de profunzime a istoriei naționale și de a genera dezbatere și regândirea mizelor istoriografiei românești.