Poate visam, poate trăiam

Ilie Constantin – 80

Într-o inspirată postfață la antologia Coline cu demoni (2010), Al. Călinescu analizează, cu bisturiul fin al eseistului de extracție voltairiană, fractura care se va fi produs între poezia publicată în țară de Ilie Constantin și aceea tipărită în limba franceză, apoi, tradusă în românește de Șerban Foarță, Miron Kiropol și autorul însuși: „Nu e nevoie de considerații prea savante pentru a observa că și în acest proces e greu a discerne între ce ține de demersul conștient al poetului și ce ține de inconștientul textului, al noului text care se organizează, se struc­turează «din mers»“; în fond, spune criticul literar, se vede o diferență nu doar de nuanță între volumele tipărite până în 1973 – Vântul cutreieră apele (1960), Desprinderea de țărm (1964), Clepsidra (1966), Bunavestire (1968), Fiara (1969), Coline cu demoni (1970) și Celălalt (1972) – și cele de pe piața franceză a cărții de poezie până în 2002 și, încă, după întoarcerea definitivă a poetului în Bucureștiul fostei sale tinereți onirice: L’Ailleurs (1983), Rivage antérieur (1986), Le lettré barbare (1994), Desprinderea de țărm (1995), Le marchand de sabres / Neguțătorul de săbii (1997), Plata luntrașului (1998), La rădăcinile depărtării / Aux racines du lointain (1999), Înaltăparte, I (2000), Mulțimea Singurătate (2003), Limba imperiului / La langue de l’empire (2003), Oglinzi ale vidului (2005), Amnios (2006), Pânda sufletului / L’âme aux aguets (2008), Coline cu demoni (2010). Conflictul e foarte aspru; iată, suferința de a fi alcătuit: „Din infinit, poate de sus,/ o mână mă crea/ și mă greșea,/ sau mă-ntocmea în multe chipuri./ Eu începeam să fiu, deși nici înainte/ nu cred că eram lipsă./ Ce suferință, vai, să fii alcătuit!/ Și toată starea mea era durere,/ și mâna mă crea/ de undeva, poate de sus./ Iar eu urlam necontenit,/ din spaima și durerea magmei mele: «NU,/ nu face asta!»“ (Din infinit, poate). Dar și voluptatea de a alcătui, împotriva semnelor fricii, spaimei, terorii de a fi alcătuit cu sinele și, poate, împotriva sinei sale: „Visam o insulă enormă/ ieșind din mare în neștire/ și-i căutam duios o formă,/ alcătuind-o din privire:/ muntoasă ca o lună nouă,/ cu piscuri ațintite, pure,/ c-un râu o împărțeam în două,/ o adunam cu o pădure./ Se prelungea în promontorii –/ pământ de pază, neștiut,/ ademenind din cer cocorii/ porniți spre-un orb și ciclic sud./ Îndrăgostit, dam țărmuri drepte/ și golfuri corectam, afunde,/ șirag de nave să se-ndrepte/ de pretutindeni spre oriunde“. (Insulă).

Din acest conflict deschis, în toate cărțile lui Ilie Constantin crește una din temele sale cele mai importante: cum textul își dispută cu autorul său suferința (sau voluptatea) de a fi alcătuit de cuvinte ori de a alcătui, ca un Demiurg, uni­versul vorbelor, figurile lirice din Vântul cutreieră apele, Fiara, Coline cu demoni, Clepsidra se așază la pândă: fiul amurgului pândește (și este pândit de) demonii de pe coline: „Cum mi se-arată fără de vină/ demonii negri de pe colină!/ Tace orașul, ora-i pustie,/ nimeni pe cale se-alătură mie;/ de pe coline până sub stele,/ demoni visează sub genele mele./ Oare doar mie mi se arată/ neamul lor, veșnic fără de pată?/ Eu doar sunt martorul tristelor ginte/ de care soarele se dezminte?/ Fiu al amurgului sunt, și mă bate/ lungul vacarm de singurătate/ în care toate țipă spre mine/ și tac doar demonii de pe coline./ Trupul lor însă nu-i spre vedere,/ suflul lor arde lumea de sfere,/
și-i contemplarea pieire lină/ a nenumiților de pe colină“ (
Coline cu demoni). Pânda e starea esențială a poeziei lui Ilie Constantin; ființa își pândește sinele „ca pe-un străin“, fiarele vibrează „de atâta pândă“, mulțimile stau la pândă privind „la creasta ziggurată“, așteptându-și, între nisipuri, ora.

Poetul nu e preocupat atât de raportul de confruntare, ci, în primul rând, de modul glisării unui spațiu în celălalt, a poetului în text, a adâncului „aproape de morți“ în adierea departelui; demonul, duhul, bătrânul-tânăr populează imaginarul, un spațiu poetic asemănat cu o câmpie străbătută ca o inițiere în infinit ori cu ceața care intră în pădure „ca o uitare“ sau cu o „rotire greoaie a zării spre somn“. Zarea pe care n-o obturează decât înălțimea blândă a colinei constituie locul glisării spațiilor și al (pe)trecerii ființei din adânc spre înalt.

Sunt plin de zări și lucruri ca o arcă scria poetul în 1972, în Plata luntrașului; mai înainte, în anii debutului, era și un timp al poveștii, al mariajului liricului cu epicul, al baladescului prezent, în epocă, pregnant, în poezia lui Ștefan Aug. Doinaș și Mihai Ursachi. Căderea spre zenit din 1967, de exemplu, spune povestea neguțătorului de săbii, dintr-o vreme a Bizanțului decadent; figura romantică a negustorului de săbii, cu viața „din veșnicie toarsă“, va fi, de altfel, coperta unui volum de peste ani, Le marchand de sabres / Neguțătorul de săbii (1997): „Demult, într-o cetate fără vreme,/ trăia un om ciudat, un neiubit/ pe care-l pomeneau cumplit blesteme și bănuieli îl ocoleau cumplit./ Neguțător de săbii și pumnale,/ străin de toți, însingurat, uituc,/ prin larme de bazar călca agale/ cu urme tăinuite sub papuc,/ Și fața lui se întorcea-n uitare/ fără de văz, în sine navigând,/ de parcă asculta fără-ncetare/ rostit de mii de voci același gând./ La început, cătare-avu destulă/ negoțul lui și nesecat devér./ Jur-împrejur, cetatea nesătulă/ cerea surâsul spadelor, sever./ Și luptători pieriseră-n tăișe,/ copiii celor morți creșteau bărbați,/ doar omul cu privirile piezișe/ sta neschimbat prin mulții ani schimbați“. Fapt semnificativ, poetul „plin de zări“ transferă baladescul din legenda neguțătorului de săbii și pumnale în interiorul spațiului oniric: „(…) Poate visam, poate trăiam,/ când am văzut venind din cer o navă./ Un corp de zbor se nemișca în aer,/ și spre pereții lui simțeam cum pleacă/ din mine repetatele imagini;/ călătoream spre simțuri curioase/ și neasemuite minți mă cercetau (…) Poate visam, poate trăiam,/ pustie plaja aștepta apusul./ Și soarele în pantă răsturna/ enorme semicercuri de clepsidră,/ una de ape, alta de pământ./ Și auzeam cum plajele foșnesc/ în gând de clepsidră uniform,/ iar eu eram gata să trec/ (prin moarte) dintr-un semicerc în altul“ (Clepsidra). Pentru Ilie Constantin, onirismul n-a însemnat doar „evaziune“; era, mai ales, joncțiunea realului cu visul, geneza lor reciprocă, glisarea spațiilor pe zarea unde se făptuiește nașterea. Poate visam, poate trăiam e lait-motivul care dă specificitate onirismului lui Ilie Constantin: despre ce se vede în această zonă a joncțiunii scrie poetul care trece „dintr-un semicerc în altul“.

Poemele „franceze“ de după 1973, când a plecat în exil la Paris sunt ale memoriei din străini; unii au fost surprinși de plecarea neașteptată a unui poet de primă linie în anii 1970, cu succes de public și critică – un „poet-vedetă a generației 1960“, cum a fost numit. Și totuși. În urmă cu aproape un deceniu, Ilie Constantin scria (premonitoriu? plan de evadare?) Soare-Apune: „În zvârcolirile de lașitate/ îmi simt destinul ca pe-un arest./ O, sub drapelele violentate,/ m-aș năpusti către marele Vest!/ Ritmic debarcă în țărm surpate/ spor de popoare, mâluri și lest:/ rupe, apucă, apără, bate/ cu disperare oricare gest./ Câtă planetă la Soare-Apune,/ ochiul prea lacom mă va răpune,/ s-ajung întâiul să cuprind!/ Scad în ocoluri și în deprinderi/ fără pieirea unei desprinderi,/ cu tristă râvnă îmbătrânind“. În ianuarie 1974 s-a „năpustit“ din arest către „marele Vest“, căutând în „garajul subpământean din Paris“ o altă ipostază lirică a minei, peșterii, fântânii de altădată. În fond, lirica „poetului exilului“, cum își spunea, deja, în 1975, reia temele anterioare, fără a adăuga lucruri semnificative; fiara la pândă e acum trecutul, ființa se „nimicește“ în așteptare sau, cârtiță, scobind în malul Senei (Porumbeii lui Chaillot), zborul e „fără de zare“, stelele sunt „de amărăciune“, viața calcă pe propria ruină, iar literatul barbar (le lettré barbare) se regăsește „pe maluri din copilărie“, trăind în aceeași „eră a lignitului și huilei“. Numai că acum zarea se unește cu vidul – e vidul zării dintr-un poem precum Fantasmă de oraș gigant: „Puzderie în calea lui –/ baraje vii, deși imaginare –,/ căpcăuni și zmei încătușează/ de pretutindeni mersul nepornit./ Omul ce întoarce spatele ferestrei-zid,/ la etajul treizeci al unui turn climatizat,/ încercând să se piardă/ în umbra mișunândă a pădurii,/ simte deodată o prezență afară;/ se întoarce și vede cum răsar/ ventuze ce pe geamuri se sudează,/ la capăt de tentacule enorme/ de caracatiță peste oraș!/ Ci, omenesc un chip apare (oare?)/ râzând de frica celui dinăuntru;/ prudent apoi, spălătorul de geamuri cerești/ își continuă munca/ și limpezește agale vidul zării“. Pe scara lui Iacob nu mai urcă și coboară îngerii, ipostaziați, în deriziune, de spălătorul de geamuri de pe un turn de treizeci de etaje, iar poetul „plin de zări“ jinduiește acum la înaltăpartele rămas în mina, pe colina și în zarea tinereții: „Înaintează corabia în nimic:/ batiscaf uriaș, cu luminile stinse,/ atingând poate cu ale sale/ simțuri mecanice fără eroare/ recifuri de corali și monștri/ lacomi, luminiscenți, neașteptate/ um­flături ale albiei de abis./ În beznele pe care nu le știm,/ dincoace de hublouri condamnate –/ globuloși ochi fără privire –,/ în veselia spasmodică de pe punți,/ se clatină o clipă nebunia noastră/ în găoacea unde brusc au încetat/ nechezuri, rânjete, deliruri./ De neînchipuit și adevărat înaltăpartele/ umple luneta ancestrală a memoriei,/ degrabă aspirat în sân de nebuloase“ (Corabia nebunilor). Lirica „franceză“ a lui Ilie Constantin trece prin luneta memoriei toată poezia dintre 1960 și 1973; scrisă, apoi, „amintită“ e lirica unui mare poet român de azi.