Parabola ușor crunt ironică

Traian Ștef, „Epopeea șobolanului Louse”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 115 pag.

Cum să nu te intrige asemenea titlu? Pe de o parte, ar fi ce bănuiești, ca provenind de la un autor rafinat, dedulcit la intertextualitate, adică un „joc” subtil de voci între lumi cu densități și valori diferite. Ancadramentul clasicizant, prin prezența unui prolog, a cânturilor, plus un epilog, ex-pune un proiect, acela al revizitării clasicilor, ca relectură prin ochelari cultivați, și o idee ca un fel de mit personal, în sensul lui Charles Mauron – descoperirea de căi rezonabile de comunicare, contrastivă, de bună seamă, între stratul cultural, istoricizat, al societății – dezirabil!, și existent, din fericire pentru noi – și starea actuală a nației, aflată într-o relație nu chiar intimă cu aspectele de ordin spiritual, din nefericire. Pe de altă parte, în ciuda, parcă, a trimiterilor (în speță aluzive, ca să se „taie” din posibila alunecare didactică) la Homer, Dante, Goethe, Budai-Deleanu et alii, cartea are esența unei filipice.

Precumpănește, știm, concepția conform căreia lirismul ar fi solilocviu (nu că n-ar fi!), dar el poate servi, fără a fi pamflet în sine, întrucât am vorbi, stilistic, de altă specie, unei dispoziții definite memorabil de un Jankélévitch, spre pildă: eirôneia. Pentru că există și o etică a ironiei, tot de tip clasic, respectiv est modus in rebus, ai tendința, justificabilă literar, zic, de a lăuda felul în care poetul demantelează întruchipări și măști ale vieții românești actuale. El folosește, într-un loc, expresia „șoapte clorhidrice”. De altfel, impulsul spre oximoron e vădit, pentru că întreg volumul e construit unitar, ca „replică” la înaintașii iluștri, că doar internalizăm, vrând-nevrând, o anumită melancolie a ascendenței. La încrucișare de curente și protocoale literare se situează, de exemplu, „explicitarea” debutului epopeei: „Cântul I, în care poetului, stând pe gânduri în singurătatea/ odăii și a înserării, i se arată un oaspete/ nepoftit, dovedindu-se a fi un șobolan care/ tocmai scăpase din niște canale sordide, în care/ șobolanul prinde grai și se crede Trimisul Puterii/ pe Pământ, iar poetului îi poruncește să fie/ vocea lui înfricoșătoare vestind marile primejdii”.

Așadar, și epicitatea, pe post de convenție, desigur, se cuvine citită, cumva, antifrastic. Un șobolan, generic pentru anumite persoane publice fără scrupule, dorește supremația în colectivitate, ba chiar să fie „cântat” ca atare, slăvit, adulat, drept care face, chinuit, un pact cu scriitorul (martorul vremurilor, că, deh, și înainte vreme, cutare dictator își alia câte o „goarnă” care să-l nemurească pentru a fi ultra-citat). Pentru accederea la glorie, plasare în panteon, pe soclu etc, e nevoie de o metamorfoză. Aici găsim nexul polemic al volumului. O creatură cu atribute cunoscute vrea să pară altfel, are ambiții nemăsurate, tânjește după votanți, ba chiar poate să creadă că ar stârni pasiuni și, evident, devotamente. Axa cărții lui Traian Ștef e din paradigma parabolicului care, inevitabil, merge spre ceea ce numim, îndeobște, ucronie sau distopie. „Eroul” epopeei nu se dezice nici de apelativul parazit, nici de apucăturile totalitariste, cu atât mai puțin de zelul căutării de yesmen. Un șobolan-păduche capabil să coaguleze mase, unde „saltă mititeii”, cu un entuziasm elaborat pe vagi, dar vechi piloni: promisiuni de prosperitate, mesianismul reșapat al aceleiași brave new world, cu renumele ei duhnind a mârâitură ubuescă. Pe scurt, pseudo-eroul în cauză, care s-ar compara, profitabil (te întrebi, la o adică, de unde atâtea cunoștințe la pur-sângele de satrap), cu „Enea, Odiseu, Ahile, Aias, Turnus, Tandaler sau Teleormanicus” își visează celebritatea, pe care, bineînțeles, n-ar dori-o postumă, chit că nici asta n-ar fi de lepădat.

Mai este ceva de elogiat, dincolo de acuitatea corozivă, dar camuflată elegant, a alegoriei, respectiv marca unei stări genuine, care-ți conferă puterea/ detașarea de a rosti lucruri poate amânate, până acum, căci anumite vocabule chiar sunt expresia unei experiențe, sau, mai potrivit parcă, a ceea ce se numește, liric sau epic, nu importă, état d’âme. Motivație, aceste versuri: „Viața asta a înserării e un lucru/ Foarte serios/ Vine Prevăzătorul spre tine să te ia/ În stăpânirea lui misterioasă/ Și mintea ta capătă alt îndemn”.

Traian Ștef ne oferă o carte neliniștitoare, vecină cu un manifest despre vulnerabilitatea idealistului de ieri și de azi.