Analiza dezordinii de opinii și de fapte din lumea intelectuală românească a ultimilor zeci de ani nu-i nimic altceva, în viziunea universitarului și jurnalistului Mircea Vasilescu, decât o problemă de cultură. De raportare la feluri diferite de a înțelege cultura, mai precis. Fracturile politic-administrative, polarizările intelectuale agresive, felul în care privim educația și valorile constituie, toate, chestiuni culturale care trebuie înțelese nu numai de către elite sau de factorii responsabili din instituții. Între apologia clamoroasă și patetică a identității naționale și ideea globalizării ultraprogresiste există o mulțime de nuanțe care, dacă ar fi luate în seamă, ar putea genera un spațiu al dialogului foarte productiv pentru ceea ce am dori să fie cultura românească actuală. De unde necesitatea de a invoca în agora mai degrabă pe „îngerul reflecției” decât pe demonul care susține „tăria opiniunilor”. Cu aceste motivații, autorul susține că, brodând în jurul stării culturale a nației, a dorit să lase pe altădată scrisul academic și să caute „un ton mai eseistic”, mai „pe-nțeles”. A pune întrebări, a privi la rece statistici (apar o grămadă de cifre și de procente comparative), a cita opinii pertinente, a critica fără părtinire ce-i de criticat, a aprecia ceea ce merită apreciat, iată ce crede autorul că e necesar pentru a racorda discursul cultural autohton la cerințele unei modernități mobile.
Astfel, cu instrumentarul intelectual al jurnalistului bine blindat bibliografic, conceptual și documentar, volumul Cultura română pe înțelesul patrioților extinde aplicat reflecții pe trei teme relevante în construcția discursului public despre cultură, la noi: finanțarea culturii, lectura și prezența culturală românească în lume. Condiția coeziunii sociale e, în primul rând, coeziunea culturală, iar aceasta din urmă se realizeză numai printr-o privire adecvată asupra celor trei teme, care implică, fiecare în parte, alte compartimentări necesare. Mircea Vasilescu le operează și le discută, ocolind de fiecare dată locurile comune, șabloanele și prejudecățile și punând lucrurile în ordine cu fine argumente. Dacă cei mai mulți opun sărăciei culturale pauperitatea socială, de pildă (cum să produci și să dai bani pe cultură, când nu ai ce mânca de azi pe mâine?), autorul susține că sărăcia oamenilor vine și din lipsa de educație, de gândire critică și creativă, din neobișnuința inițiativelor private, din platitudinea intelectuală și existențială, din statul cu mâna întinsă la mila unui stat care, dincolo de absența bugetelor, nu are prin cine să vadă ce nevoi are cultura. Apoi, o reformă eficientă și sincronizată a culturii se face pornind de la bază, prin setarea unor deprinderi ale individului în a înțelege, a trăi și a se bucura de experiențele estetice noi sau de informațiile propuse de cărți. Lectura (cea a „marilor cărți” și cea a unei literaturi accesibile) e o activitate care trebuie cultivată încă din școală (prin texte vii, într-o progresie a complexității care să țină seama de orizonturile tinerilor moderni), prin lărgirea canonului spre prezent, prin stimularea pieței de carte și prin includerea autorilor contemporani într-un circuit stimulativ. Din acest punct de vedere, în opinia autorului, nici școala (prizoniera unei didactici tehnicaliste și informative!), nici statul nu face nimic, ceea ce duce la proliferarea unor cetățeni ușor de manipulat, incapabili să comunice și să-și exprime elaborat opțiunile, gândurile ori sentimentele. În sfârșit, prin radiografia incisivă a cazului ICR, din 2012 (și, inevitabil, a „cazului Patapievici”, respectiv „Cărtărescu”), autorul arată cât de puțin am înțeles ce înseamnă a fi autor român și a deveni autor al lumii.
Nu cred să se mai fi scris până acum (cu atât mai mult cu cât tocmai am trecut triumfalist prin „anul centenar”) un eseu atât de persuasiv despre restanțele, derapajele și prioritățile culturii române. Cartea lui Mircea Vasilescu e cu atât mai „patriotică”, cu cât e mai lucidă. Ea ne era, deci, necesară.