Optzeciștii se confesează

Așa cum observam și în alte rânduri, Liviu Ioan Stoiciu are un fel aparte de a vorbi despre sine însuși, despre ce i se întâmplă și despre cei din jur: el își pune sufletul pe masă, se confesează oferind detalii de stare sufletească sau de biografie care, de obicei, se trec cu grijă sub tăcere. Cel mai recent exemplu este intervenția sa din ArgeȘ (numărul 1, 2019), cu titlul Un an cum n-a mai fost altul pentru mine în plan literar, din care reluăm aici finalul, dar care se citește cu plăcere în totalitate, tocmai prin acest farmec special al relatării pline de franchețe: „…Nu mai pun la socoteală că a trebuit să cumpăr un frigider nou acasă la București (unde am domiciliul stabil, în Calea Giulești 418) și că s-au stricat aparate de la bucătărie (râșniță de cafea electrică și chopper/ tocător), sau că am schimbat robinete (baterii) la baie și la bucătărie și la Brașov și la București. La Brașov am făcut tot felul de reparații angajând doi soți pricepuți dintr-un sat de lângă Alexandria. O supărare secretă – în 2018, după ce am văzut la gard, acasă, în primăvară, un urs uriaș (incredibil de-a dreptul), am renunțat să mai urc pe munte, neputincios, neavând nicio posibilitate de apărare în caz de atac. În condițiile în care urșii s-au înmulțit periculos și merg și pe traseele turistice. Închei cu bucuria de a avea 55 de pagini dedicate în numărul 2 / 2018 al revistei trimestriale (format carte 20,5×29,5) Mișcarea literară, le rămân dator lui Olimpiu Nușfelean și prietenilor noștri.“ Tot la ora mărturisirilor este, în același număr al revistei, și un alt optzecist de frunte, poetul Lucian Vasiliu, intervievat de Dumitru Augustin Doman, la sărbătorirea vârstei de 65 de ani: „Până la moartea bruscă a tatălui meu, preot de țară, nu m-a preocupat poezia decât la nivel de manual școlar. Bârlădean din neam în neam, cu Seminar absolvit la Huși și Teologia interbelică la Cernăuți (azi Ucraina), tatăl meu a decedat în prăpastia provocată de revoluția culturală din vara anului 1971. El avea doar 63 de ani, eu 17. Moartea tatălui a decis desprinderea mea de pragmatismul vârstei (sport, vise de a mă face psihiatru sau ofițer în armata română etc.). Până la 17 ani, am iubit poezia fără să scriu poezie. Explozia lirică s-a produs după înmormântarea din cimitirul „Eternitatea“ al urbei lui Tache, Ianke și Cadâr! Tot ce am scris de atunci încoace am făcut cu sentimentul că Tatăl meu mă veghează, mă îndrumă, mă citește.“ Cum observăm, optzeciștii au ajuns la bilanț și deapănă amintiri: trece repede timpul!