Locupletul lexical

Mihai Neamțu, „Povara libertății”, prefață de Adrian Papahagi, DeCeNu.Eu, București, 2018, 324 pag.

Mihai Neamțu e un ins cu abnegație atipică: nu mi-l pot închipui bătînd mătănii la icoane fumegoase, cum nu mi-l pot imagina închizîndu-se într-o chilie spre a-și dospi acolo nădejdea în mîntuire. E în alura lui un ștaif de spilcuire care contrazice tiparul obișnuit al credinciosului creștin. Expansiv pînă la pragul limbuției, nu are timidități menite a-i turna plumb în vine și, în genere, nu are complexe din cauza vreunei lacune culturale. Doct pînă la savantlîcuri de amănunțime scolastică, Mihai Neamțu nu are zvîrcoliri mistice și nu pare genul de frămîntat petrecînd nopți albe din cauza aporiilor legate de prezența răului în lume.

E ceea ce îndeobște se numeșe un intelectual adaptat perfect la cerințele moderne ale culturii laice. Cult, poliglot și înzestrat cu o ușurință retorică de invidiat, totul în înfățișarea lui pledează pentru profilul unui ins căruia i s-ar fi potrivit de o mie de ori rolul unui universitar versat, având clar în minte diligențele de care ar fi avut nevoie pentru a face carieră. Adică tocmai tipul de carierist viclean de care Neamțu are oroare. Culant și protocolar cum este, un post de manager la o multinațională i-ar fi venit mănușă, la fel cum postura de pastor adventist, perorînd înflăcărat despre bucuria minunată de a fi copiii neprihăniți ai Domnului, i s-ar fi mulat de minune pe aplombul simandicos cu care își rostește frazele. Mihai Neamțu nu pare să aibă frîne lăuntrice, împiedicări ivite
dintr-o sfială contemplativă sau vreo slăbiciune prici­nuită de viața nesănătoasă.

Acum cîțiva ani îl bănuiam de o formă stranie de cabotinie modernă, cea în care afirmarea de sine se făcea sub prapurul Învierii de pe Golgota. E cazul ambuscaților care își fac din Hristos o proptea de urcare pe treptele notorietății. Cu un timbru energic și cu o facondă debordantă, în virtutea căreia putea vorbi cu competență despre orice temă, Neamțu avea zel versatil: știa să flateze cînd era cazul, știa să tacă cînd împrejurarea o cerea, știa să fie evaziv cînd spiritele se încingeau, știa să răspundă cu franchețe atunci cînd era pus la colț. În plus, era foarte grăbit, voia să cucerească laurii de la o vreme fragedă. Cu timpul, impresia de histrion clădindu-și celebritatea pe o lacună de caracter mi
s-a stins. Greșeala venea din prea puțina cunoaștere a omului în carne și oase, la care se adăuga un strat de prejudecăți pe care le căpătasem plecînd urechea la bîrfele ce-l aveau drept țintă. Fiecare din noi, dacă e să fim judecați cu ocaua bîrfelor de care avem parte, sîntem un amestec de Polifem, Savonarola și Buridan. Politețea protocolară i-o luasem drept duplicitate de circumstanță, iar aplombul oratoric drept glazură de fanfaron.

Azi recunosc că m-am înșelat. Ultimii ani, cu cele cîteva teme în a căror tensiune am fiert cu toții – expansiunea Islamului, birocrația socialistă a Bruxel-
les-ului, Declarația de la Paris în favoarea unei Europe a tradițiilor, riposta masoreților marxiști culminînd cu inaugurarea, prin mîna președintelui Comisiei Europene, a statuii lui Marx, referendumul pentru familie și plaga corectitudinii politice, a cărei imaculată concepție e ilustrată de cuvinte-drapel precum tole­ranță, combatarea discriminării, drepturile omului și democrație – toate aceste teme, bătătorite pînă la sațietate, l-au preschimbat pe Mihai Neamțu într-un spirit militant, dispus să intre în ringul luptei de idei. Un conservator fățiș, fără calcule ascunse și fără clătinări privind teama că ar putea fi stigmatizat.

Volumul Povara libertății este expresia polemică a creștinului care nu poate tăcea văzînd cum Europa se duce de rîpă: libertatea de expresie e îngrădită sub pretextul eliminării limbajului bazat pe ură, libertatea opiniei e strînsă sub cleștele interdicției de a discrimina, apetitul pentru credință dispare în fața poftei pentru divertisment, simbolurile creștine sînt eliminate pe motiv că lezează demnitatea musulmanilor, învățămîntul occidental este sterilizat sub imperativele stîngii progresiste, virusul prostiei egalitariste înlocuiește meritocrația, și asta într-o societate în care, în trecut, valoarea era răsplătită cu același elan cu care incompetența era pedepsită. Mai mult, după un clișeu devenit litanie neputincioasă, a fi în Europa bărbat deștept, alb, creștin și heterosexual e un păcat originar. Corciturile au cîștig de cauză, fie că e vorba de religie, sex, etnie sau educație.

Cele mai bune părți din carte sînt introducerea și epilogul, adică textele în care Mihai Neamțu spune direct ce gîndește despre viitorul Europei. În plus, ele au un ton autobiografic, de mărturisire a motivelor pentru care, plecînd la studii în Occident, a simțit cum treptat decepția îl îndeamnă să se întoarcă la gunoaiele, mitocănia și cleptocrația din România. Peste stratul autobiografic se adaugă ideile de bază din carte: primatul spiritului asupra materiei, neputința rațiunii ateiste de a stăpîni totul, minciunea progresului la nesfîrșit, utopia păcii eterne pe Pămînt, dezbinarea pe care flagelul egalitarist o aduce în sufletul oamenilor.

Celelalte capitole sînt eseuri scrise în marginea unor personalități cu a căror operă autorul s-a îndeletnicit de-a lungul timpului. Aici, reacția de gust împarte textele în două categorii: 1) cele răspicat encomiastice, unde pelicula de elogii aduce deservicii intenției de evocare – e vorba de medalioanele închinate lui William F. Buckley, Jaroslav Pelikan și Andrei Pleșu, mostre în care bogăția informației păcătuiește prin exces de hagiografie; 2) studiile dedicate lui Baruch Spinoza, Carl Schmitt și Mircea Eliade, unde tonul e sagace și cu mult mai malițios.

Lui Mihai Neamțu îi stă mult mai bine cînd îl critică pe Obama („retorul egolatru“, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, al cărui discurs vrăjit de la Cairo a justificat șirul de războaie civile din Primăvara Arabă – p. 79), pe Spinoza („patronul liber-cugetătorilor moderni“ – p. 67) sau pătura politică a Franței („țara care a boicotat recunoașterea creștinismului în preambulul Tratatului constituțional al Uniunii Europene“ – p. 86), în timp ce admirația (față de Pelikan sau Pleșu) îl împinge spre pragul ditirambilor inutili, din cauza cărora spiritul său ager, de luciditate reacționară, lasă locul unor dulcegării ancilare.

Una peste alta, un volum de autentică angajare pe linia învățăturii cristice, un volum în care critica Occidentului se face de pe poziția unui credincios căruia flerul îi șoptește că, fără un transcendent a cărui slavă coboară în lume, viața se preschimbă într-o zbatere anostă în matca unor platitudini sterpe. Aceste platitudini – inexistența lui Dumnezeu, mitul progresului, fantasmagoria păcii eterne, egalitatea oamenilor, atotputernicia rațiunii, dispariția dușmăniilor radicale în democrație – au înlăturat fundalul de minune din care s-a ivit viața. Fără credința într-un miracol postulat drept soluție de salvare din lume, omul este o fandoseală de orgolii îngrămădite în vîrful unui cocoloș de mațe puturoase.

În cheie creștină, recunoașterea într-un domeniu nu cere atît omologarea din partea amicilor, cît periclitarea din partea dușmanilor. Abia după ce ai supra­vie­țuit încercării dușmanilor de a te elimina, prietenii te vor privi drept un ins cu virtuți speciale. Judecat după vremurile sumbre spre care se îndreaptă UE (crize financiare, războaie civile din cauza conflictului creștino-musulman, anarhia valorică adusă de plaga egalitaristă), Mihai Neamțu va trece prin proba afirmării virtuților în ur­ma periclitării directe. Atunci stilul verbal, care ne este tuturora prilej de bravadă lexicală, se va prelungi în bravura actului. Din locupleți (în sensul de bogați sub unghi lexical, nu sub cel pecuniar) vom deveni evergheți (făcători de fapte mai mult sau mai puțin bune). Locu­pleția lexicală e privilegiul celui care se exprimă nuanțat, iar Mihai Neamțu face parte din această categorie. Și cum vremurile sumbre vor veni destul de curînd, volumul Povara libertății (mai ales prologul și epilogul) este o mai curînd anticipare a ce va veni, decît o constatare a ceea ce trăim deja. Sau cu vorbele autorului: „Într-un limbaj împopoțonat cu referințe la «valorile perene ale umanității», elitele birocrației globaliste exclud astăzi posibilitatea erorii. Cel mîndru nu se simte victimă a înșelăciunii spirituale. Or, pentru oamenii credincioși, «arhi-înșelătorul » nu doarme. El există și poartă un nume.“ (p. 87)

Cîți cititori înțeleg sensul acestor vorbe? Sino­nime ale numelui înșelătorului îl găsim în șirul de platitudini pe care, în zbaterea anostă a vieții, le resim­țim drept certitudini patente. Mihai Neamțu le-a intuit și a procedat în consecință, numindu-le. A făcut-o cu vervă, adeverind că este un iscusit locuplet verbal. Îi doresc să rămînă la fel în ziua cînd, din locuplet lexical al credinței creștine va trebui să devină un everghet al ei.