Două priviri asupra unei cărți „lumiére, doucement”

Prefață. Descopăr textul lui Marian Drăghici ca și cum ar fi fost aruncat în mare, într-o sticlă de vodcă, noaptea, în timpul unei furtuni, ca să eșueze pe o plajă pierdută, chiar pe aceea pe care m-am aflat în acea dimineață, în căutare de nimic ori poate a unei puternice pălmuiri de aer pur ca să uit miasmele și insomniile nopții. Și spre nefericirea ori poate spre salvarea mea, aceste foi pe care le citesc în grabă, contra vântului, îmi aduc valuri de durere, sufluri de doliu, strigăte de coșmar să mă asurzească. Și, totuși, n-am abandonat lectura: această lungă litanie fragmentată a fost scrisă de un uluitor poet! O atestă metaforele superbe și incredibila libertate în exprimarea revoltei și deznădejdii.

Ce-ar fi putut scrie acest bărbat dacă n-ar fi suferit atât de mult, ce-ar fi făcut din teancul lui de foi albe dacă nu s-ar fi aruncat în ardoarea viselor și fantasmelor pentru a uita pe aceea pe care a iubit-o cu pasiune și a pierdut-o cu totul. Corp și râs, lumină blândă și mătase a ochilor ei. Mi-am amintit în clipa asta de cuvintele unui mare actor de comedie francez care a iubit toată viața o singură femeie, fără să poată vreodată trăi lângă ea. Scrisese în Memoriile sale această splendidă frază:“Era ca un vis și o visez adesea.“*

Marian a trăit acest vis de-a iubi nebunește o femeie. La moartea ei, nu-i mai rămâne decât visul zdrobit, îngrozitor, delirant, străbătut de imagini morbide, fantasmatice, impregnate de alcool și de otrava memoriei neputincioase. Să ascultăm aceste strigăte și lamentații: „eu sunt acel negru pământ , măr despicat, iată-mi viața; ești un altul/ un om trecut prin moarte, un imobil implodând și năruindu-se și încă în picioare ; am devenit un om de sfoară ; pregătit sunt să îmbătrânesc, să devin străvechi ca nămolul ; un dulap cu stafie… „

Narațiunea, dispersată în câteva poeme cu titluri ciudate, se desfășoară în ritmul trezirilor și crizelor acide de luciditate, fără a ține cont de logică și coerență. Autorul mărturisește fără remușcare: „Cât de neputincioasă, de inutilă/ cade lumina unei minți poetice/ pe un pat rece care a fost cândva cald „. Ceea ce contează pentru acest naufragiat al iubirii și speranței e să reziste încă propriei distrugeri prin singura puterea a cuvintelor.

În adâncul viselor sale torturante, pe fundul paharului său arzător, nu-i rămâne decât amara bucurie de a-și rememora visele erotice și rătăcirile, întâlnirile îndoielnice și tresăririle în viitor, viziunile sălbatice ori naive în care se pare că se întrevăde un tablou al vameșului Rousseau străbătut de diavolițele negre care l-au exaltat pe Baudelaire… „Să ajung la Ierusalim“ este ultima sa dorință. Aici e vocea extenuată a lui Rimbaud ce ne șoptește la ureche: „O, sparge-mi-s-ar trunchiul ! În mare să m-afund ! „ Apelul tragic al lui Drăghici e de același ordin. Dacă, cum o spune el însuși, „se deschide“ acest om ce apostrofează cerul și valurile, cu pieptul deschis, măruntaiele lui vor exhiba toate lacrimile pierderii și abandonului. Totul va fi devenit clar de acum pentru cititorul bulversat? Fără nicio îndoială, fără să știe, totuși, că se află acolo, la marginea oceanului chinuit, în mijlocul unui „clar polemic“.

 Michel Ducobu

Michel Ducobu este poet, dramaturg, prozator, critic literar, conferențiar la Université Libre, Bruxelles. Vicepreședinte al Asociației regale a Scriitorilor valoni.

*

Titlul antologiei personale a lui Marian Drăghici intrigă și surprinde totodată, cufundndându-te în paginile unei scriituri singulare, încărcată de durerile vieții, scriitură tăioasă, înălțată împotriva suferinței insuportabile a morții iubitei, în care se întrevede ușor, totuși, „un capăt de orizont“, o lumină – poate Dumnezeu – „cât ai aprinde/ un pai pe ape“.

Cum să abordezi acest univers atât de particular ce vorbește sincer și tulbură spiritul? Cum să rămâi insensibil la forța acestei creații ce te poartă ca o plută pe marea tulburată de onirism, te aruncă dintr-o lume în alta cu o artă magistrală a glisării, făcând să se ciocnească sensurile până la spargerea zidului mării amenințătoare, înălțat împotriva lui, în fața noastră, ca să ajungă pe „celălalt mal“ ? Se poate vedea în ea metafora biblică a traversării interioare.

Antologia lui Marian Drăghici se deschide cu un poem surprinzător, veritabilă artă poetică și povestire autobiografică sfâșietoare, precisă. Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică vorbește despre un înainte și după moartea ființei iubite. În termeni clari, preciși, poetul fixează decorul: „Suntem, în 5 noiembrie 1993 înspre seară,/ eu, mormântul proaspăt, crucea simplă de lemn…“ „Nu mai visasem nimic, de mult timp/ Ei bine, am visat…“ Atunci se derulează în somn poemul dumnezeiesc“, cel care se scrie „pe aer cu litere cursive aurii/…de sus în jos, dinspre cer spre pământ.“ „Fulguranța acelei imagini a textului“, text pe care poetul încearcă apoi să-l restituie așa cum l-a presimțit, citit „în lumina unei alte lumi“ cu „ presupusa, uluitoarea perfecțiune a zeilor.

Pentru Marian Drăghici poemul autentic aparține sacrului, fiind oferit de vis. Travaliul de reconstituire i-a fost dat de Dumnezeu, după cum scrie: „Dumnezeu, nu omul“. Poezia e hrănită de vis, desigur, dar fixată în real, unde se întâlnesc moartea, suferința, autodistrugerea, erotismul, deznădejdea: „Am văzut cât de neputincioasă, de inutilă/ cade lumina unei minți poetice/ pe un pat rece care a fost cândva cald.“

Marian Drăghici se reprezintă în autoportrete uneori delirante, pline de deriziune și de umorul care îi permite îndepărtarea de sine și de lume. Se dedublează, dă impresia unei vieți calme, însă îl macină singurătatea și disperarea. Ca o rampă pe care să se fixeze, „păhăruțul“ îl urmează pretutindeni, încercând să-l reconforteze ani în șir, însă îl lasă singur, „mai singur decât un scuipat de drac „, într-un ținut al exilului.

Alcool și țigară îi traversează scriitura și viața: „noapte-zi/ continuu, la foc imperceptibil,/ din întunecata condiție de fruct uman/ zărit prin frunzișul păhăruțelor/ am decăzut bând, fumând, scriind versuri“. Iată tentația. Poetul „ar vrea să plece de pe pământ… dar încă nu e timpul“ și, în ciuda suferinței ce face din el „un imobil (implodând)“, nu se prăbușește, însă e un om deja mort, aparent viu, dar și poet, pe deplin poet.

Poemele lui Marian Drăghici, de un erotism puternic și seducător, joacă pe laitmotivele „frunzișul păhăruțelor“, „armonica roșie“, „negresa“, „femeia răsăriteană“, tot atâtea dubluri și fire conductoare ale suferinței insuportabile, proiecții ale răului din el, ale morții cuibărite pretutindeni.

Scriitura lui Marian Drăghici ia forma unei narațiuni, povestiri, dialog cu un interlocutor sau a descrierii unei altei naturi, întrevăzute. Universul său derutează cititorul, la fel ca titlurile poemelor. Există în lirica sa o mare libertate și plăcere în a face să se întâlnească locuri, ființe, cuvinte care n-ar fi trebuit sau n-ar fi putut să se întâlnească. Vis, realitate, autobiografie, literatură, istorie mare și mică țes legături între ele, înălțând copacii unei păduri adânci, intense, al cărei frunziș sunt cuvintele poetului. Cititorului îi revine rolul să-și croiască drumul care îi convine prin poezia sa.

O frumusețe stranie emană din această limbă crudă și pură, aspră și visătoare, obișnuită și mistică. Prin intermediul Poeziei, batracianul ateu merge alături de omul ce aspiră spre Dumnezeu.

Poemele în care poetul își evocă soția ard sufletul. Comunică când tandrețea iubirii și nostalgia ei, când violența rănii. Sunt firul Ariadnei ce dă poetului repere în profunda sa suferință. „Poate că există ceva mai real/ decât neantul domnule Beckett/ iubirea unei femei ce nu mai este“, scrie Marian Drăghici. Viața nu capătă caracter sacru pentru el, decât prin referință la moartea omniprezentă, în vise și realitate, în plăcere și scris, altă formă de posesie: „pentru poet/ fiecare vers/ fiecare poem mare și adevărat/ declanșează/ șocul unei morți instantanee.“

lumière, doucement – reflectare a drumurilor fluctuante și dureroase ale lui Marian Drăghici – se deschide prin calea divină a poemului, renaștere posibilă a omului-poet, și se închide cu visul mistic, dorință a poetului-om de-a merge la Ierusalim, pământ al Verbului încarnat și al sacrului.

Lunetist al cuvintelor, Marian Drăghici țintește precis și tulbură sufletul. Nu ieși niciodată neatins din această lectură tulburătoare și puternică ce răstoarnă căile obișnuite, deschizând porțile spre propria conștiință.

Isabelle Poncet-Rimaud

(recenzie în Friches en ligne, nr. 1/2019,
traduceri de Sonia Elvireanu)

Isabelle Poncet-Rimaud este poetă și critic literar din Lyon, membră a Academiei din Rennes, Academiei rhodaniene a Literelor, Pen Club-ului francez, Societății Scriitorilor din Alsacia și Lorena, Teritoriului din Belfort.