Paris. Espace Niemeyer – Mulhouse. Kunsthalle. Două repere ale geografiei culturale franceze reunite, în zilele din urmă, prin câteva puncte comune: Fundația Art Encounters, curatorul Ami Barak și o sugestie de perspectivă sintetică, contrasă, à vol d’oiseau, ce leagă direct valurile avangardelor românești ce au primenit, succesiv, spiritul artelor vizuale.
Bucurându-se de vizibilitatea pe care Sezonul Cultural Franța-România 2019 a oferit-o țării noastre, fundația timișoreană, organizatoare a Bienalei de Artă Contemporană Omonime, a pregătit pentru publicul francez două ample manifestări artistice centrate pe evidențierea modului în care artiști români/sau originari din România și-au pus amprenta asupra istoriei artelor din secolele XX și XXI.
Evenimentele au fost gândite curatorial de către Ami Barak, curator independent și critic de artă ce trăiește, de peste patruzeci de ani, la Paris, bun cunoscător al ambelor culturi cărora se adresează.
Materialul vizual provine din colecții publice și private, de la artiști sau de la galerii (în expoziția pariziană), iar acela expus la Mulhouse prezintă exclusiv lucrări din colecția Ovidiu Șandor.
Cu câteva accente diferite, cele două expoziții sunt, întrucâtva, asemănătoare: amprenta aceleiași concepții curatoriale, numele artiștilor selectați, ce se regăsesc, în mare parte, în ambele spații – Arthur Segal, Constantin Brâncuși, Marcel Iancu, Victor Brauner, Geta Brătescu, Pavel Ilie, Ștefan Bertalan, Andrei Cădere, Roman Cotoșman, Constantin Flondor, Horia Bernea, Florin Mitroi, Paul Neagu, Ana Lupaș, Doru Tulcan, Decebal Scriba, Ion Grigorescu, Miklós Onucsan, Dan Perjovschi, Victor Man, Mircea Cantor, Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Mircea Suciu, Marius Bercea, Ioana Nemeș, Andra Ursuța, Alex Mirutziu, Pusha Petrov, Mi Kafchin, Lea Rasovszky.
Și totuși, mi-am pus întrebarea: ce a dat caracterul excepțional al acestor evenimente? Răspunsul trebuie căutat, cred, dincolo doar de confiniile artei expuse – de certă valoare, aceasta.
Pentru noi, cei veniți „de acasă“, discursul construit de Ami Barak folosește argumente peremptorii: cultura europeană majoră nu poate face abstracție de numele românilor care au construit-o. Pentru publicul din străinătate este util, totuși, să se revină asupra acestui dat ori de câte ori se poate. Demonstrația este și a fost făcută deja. O face și Ami Barak, acum, cu eleganță și coerență, punctând asupra locului fondator ocupat de Brâncuși în înțelegerea vizualului, cât și a unor artiști ca Tristan Tzara, Marcel Iancu, Arthur Segal, Benjamin Fondane, Victor Brauner, Jacques Hérold sau Isidore Isou, în emanciparea spirituală a primelor avangarde. Doar că acum rolul de orchestrator al demonstrației acesteia ce vizează așezarea artei românești în marginile sale legitime îl preia o entitate instituțională privată – Fundația Art Encounters, uzând de materiale provenind, preponderent, din surse private, antrenând o energie constructivă matură, aptă să-și joace rolul în diplomația culturală cu mijloace distincte față de cele folosite vreme de decenii.
Chiar dacă deschiderile au beneficiat de girul oficial al unor instituții ale statului ce și-au desemnat reprezentanți – Ambasada României la Paris, Institutul Cultural Român, Sezonul Cultural Franța-România, Primăriile orașelor Mulhouse și Timișoara, totuși evenimentele la care am participat nu au fost evenimente formale, ci unele eminamente de artă, în centrul cărora s-au auzit vocile artiștilor și valorile artei lor.
Organizatorul a găsit formula de a le oferi parizienilor, în chiar inima Parisului, surpriza descoperirii unui spațiu apt să intrige prin „noutatea“ refuncționalizării sale: Espace Niemeyer, creație a recunoscutului arhitect brazilian, sediu central al Partidului Comunist Francez, s-a convertit – nu fără o umbră de ironie – în spațiu al artei în care un artist ca Ciprian Mureșan, bunăoară, putea anunța, sentențios, liber față de orice evidență: „communism never happened“.
O perspectivă dezinhibată, ce își asumă afirmații tranșante prin care artiștilor aparținând avangardei istorice le sunt alăturați cei ai anilor 1970-80 sau, mai departe, artiști contemporani ale căror practici artistice au vigoarea înnoitoare a antecesorilor.
Expoziția Ex-East. Istorii trecute și recente ale avangardei românești vorbește despre continuitatea ce trece peste rupturile provizorii – așa cum o spune, subtil, și jocul de cuvinte din titlu: ex-east / exist.
Acest sens e dus mai departe, în următoarea expoziție, de la Mulhouse, în care titlul unei lucrări a Anei Lupaș, cărămida, este asumat ca simbol al „construcției“ în spirit. Alcătuită din piese ale colecției Ovidiu Șandor, expoziția aceasta reconstituie, ca într-un puzzle, profilul aceluia ce și-a pus amprenta subiectivă în selecția lucrărilor pe care le-a achiziționat. Rigoarea, coerența, spiritul novator – sunt, astfel, atribute ale expoziției și, în egală măsură, semne definitorii ale celui ce a ales așa.
Cu aceste premise, imaginea artei românești contemporane scapă de umbra prăfuită a prezentărilor „oficiale“ cu care propaganda zecilor de ani ne-a obișnuit și se poate impune oriunde: la Paris, la Mulhouse… mai departe.