Actualitatea lui Iuda

Trăim vremurile lui Iuda și ne simțim, în general, bine. Deși sfârșitul lui nedemn a avut o incontestabilă valoare pedagogică, acest caracter funest și-a asigurat o posteritate răsunătoare. A fi spânzurat înseamnă a schimba brusc perspectivele, a vedea lumea cu semn schimbat, a te lăsa distorsionat de perfecțiunea singurătății create în acest mod brutal. Ce rezultă de aici? O fascinație negativă, ca o gaură neagră a umanității, o forță de expresie irezistibilă, un mesaj postum ce nu mai depinde de semănătorul groazei. Principiile cristice ne sună utopic, Iuda e pe înțelesul tuturor. Prototipul personajului viclean, iubitor de arginți și posibil sinucigaș face ravagii. Este ca un virus inoculat în lume și care nu mai poate fi stârpit. Dimpotrivă, se întinde ca o molimă peste tot. Actualitatea lui este evidentă la tot pasul. Vânzător de suflete și înnebunitor de minți, Iuda și-a îmbunătățit de-a lungul secolelor abilitățile ducând-le foarte aproape de perfecțiune. S-a băgat în politică, în economie, ba este uneori și filosof. Înainte de toate, se dovedește un hermeneut înnăscut, dar unul care interpretează simbolurile cu un singur scop: acela de a le distruge. Histrion și ubicuu, are competențe în orice spectru, de la comedie la dramă. Priceperea maximă se constată în detectarea slăbiciunilor umane, pe care le dibuie ca nimeni altul și le valorifică în planul lui măreț. Doar se știe, granița dintre bine și rău este fluidă, nimic nu-i mai ușor decât să treci dintr-o parte în alta fără să-ți dai seama și să devii, din erou închipuit, caricatură. Timpul nu mai are răbdare cu noi, nici măcar cu Iuda, care se precipită spre reușita finală.

Dacă privim în jur, constatăm că vremea caricaturiștilor a apus. Nu mă gândesc doar la faptul că nici unul, oricât de inspirat, nu ar putea să hiperbolizeze trăsăturile lui Iuda multiplicat, de exemplu, în clasa politică actuală pentru simplul motiv că acestea, trăsăturile definitorii, nu pot fi grafic mai acute decât sunt deja în realitate. Presați de clipa cea rea, noi toți am devenit caricaturi ambulante, în sensul că purtăm adevărul ființei noastre la vedere, cu defectele și calitățile augmentate până dincolo de limite. Se tinde spre o exacerbare a interiorității, care irumpe în afară pentru a-și crea mai mult spațiu. Altfel, riscul ar fi implozia. Oamenii fac asta din instinct de conservare, pe de o parte; și pentru a-și face plauzibilă existența ce le scapă printre degete.

În acest context, un om care își păstrează conturul propriu este un erou. A fi în preajma lui înseamnă a te simți amenințat pentru că te poate destabiliza, te pune în contracurent. Însă și fantoșele au gradul lor de periculozitate prin faptul că imită fără discernământ ceea ce văd la alții. Caricaturile maimuțăresc alte caricaturi ale altor caricaturi, pierdute într-un cerc nebulos.

Cu adevărat înnebunitor este Iuda atunci când confiscă ideile bune și le reconfigurează. Cu forța lui extraordinară de seducție, modifică mentalități. Astfel, este posibil să nu sesizezi momentul când te transformi, din erou, în caricatură.

Ce a mai rămas autentic în acest decor expresionist cu accente tragice? Ei bine, mancurtul. El nu se dezice de sine, nu-și părăsește nici o clipă linia destinului. Mancurtul este caricatura supremă. Deși tabula rasa este definiția vieții lui, marea rătăcire în care se află îl face să o ia drept adevăr, să se imagineze erou, sfânt, zeu și să se comporte în consecință.

dar ce este un mancurt? Aici îmi vine apa la moară să accentuez ideea că scriitorii aleși dejoacă planul lui Iuda, luminând planurile ascunse. Beletristica lor minte că minte. Acești autori pot fi considerați niște mici dumnezei, fiecare cu universul lui vorbitor. În cazuri banale, literatura naște literatură, cercul se închide. În cazuri excepționale, literatura naște viață. Narcisismul pronunțat, mania literelor de a se întoarce spre sine, acel lamento perpetuu provocat de presupusa lor moarte iminentă (acum, în concurență cu tehnologia) se transformă în vocația profeției, în luminarea spiritelor.

Un astfel de scriitor este Cinghiz Aitmatov (1928-2008). Când avea numai zece ani, tatăl lui a fost condamnat pentru „naționalism burghez“ și executat. Învățat cu greul, viitorul prozator a robotit de la vârste fragede, ocupându-se cu agricultura. A studiat literatura la Institutul „Maxim Gorki“ din Moscova,a început să scrie și succesul nu a întârziat să apară. A fost comparat cu Bulgakov, Pasternak, Soljenițîn, nelipsind din lista de confluențe Șukșin, Belov sau Astafiev. Mie opera lui îmi evocă afinități cu Ciabua Amiredjibi (1921-2013), scriitor de mare forță și erou georgian. A cunoscut din plin asuprirea stalinistă, fiind condamnat la 25 de ani de închisoare siberiană. Biografia lui uimitoare nu ratează trei evadări din lagăr și două condamnări la moarte. Morbul curajului eroic a fost transmis mai târziu și fiilor lui, care au ales să lupte pentru libertatea lor. Unul dintre ei a murit jupuit de viu în Războiul din Abhazia.

Cei doi mari scriitori transmit același mesaj, traductibil prin cuvintele: Ne dezicem de testamentul lui Iuda , ne opunem mancurtizării.

Cuvântul „mancurt“ a fost mai întâi popular în Tatarstan, Bașkortostan și în Asia Centrală (mai ales Kârgâzstan, patria lui Aitmatov), intrând apoi în patrimoniul cultural al planetei și devenind din ce în ce mai actual. Mulți nici nu-i cunosc proveniența, dar știu că radiația negativă a acestei legende a devenit de mult realitate, de la o epocă la alta metodele folosite pentru a schilodi minți devenind tot mai sofisticate și mai eficiente, până în prezent, când sunt bazate pe știința nobelarzilor specializați în teorii ale șocului. Acum poți deveni mancurt fără să-i pese cuiva pentru că nu are cui să-i mai pese. Există deja populații întregi de mancurți, vieți de mancurți, inimi de mancurți.

O zi mai lungă decât veacul împletește realul cu mitologia, fețe ale unui adevăr unic prinse în forța de expresie a unei zile care se încăpățânează să includă trecutul unei vieți și viitorul unei planete. Cuvintele devin prezențe asemănătoare cu taina morții în jurul căreia se precipită evenimentele. O taină exigentă, care nu îți permite să aluneci pe lângă ea, să minți, să te lepezi.

Burannîi Edighei, muncitor feroviar în Sarî-Ozeki, adică într-un loc pierdut în stepele Asiei, este pus în situația să se ocupe de înmormântarea unui prieten, deci să onoreze un simbol. Vedem că există partizani ai mancurtizării chiar printre copiii mortului, care nu se sinchisesc și nu vor să participe la ritual. Edighei observă îndurerat: „Ce naiba se întâmplă? Moartea nu e moarte, durerea nu-i durere. Piei, lume!“.

Și ce lume! Plină nu doar de oameni. Există și un plan extraterestru al povestirii, menit să arate lipsa de maturitate a pământenilor, incapabili să comunice nici între ei, darmite cu ființe de pe alte planete! Aceste inserții SF sunt, în opinia mea, superflue pentru că oricum ceea ce se întâmplă pe pământ este profund edificator pentru handicapul grav în care se zbate omenirea. Altfel cum ar fi existat mancurții? De unde nebunia opresiunii, asasinatele? Mesajul deosebit de puternic al cărții nu avea nevoie de proptele extraterestre.

Și iată mancurtul. Nu e o persoană, ci o carcasă vie. Are capul prins într-un jug de lemn, acoperit cu o piele jupuită de cămilă și lăsat în soarele crunt al deșertului, să se usuce pielea, să-i crească părul invers, în creier, să-i șteargă memoria. În scurt timp, universul se strânge, se face nimic. Nu mai există decât capul chel, lipsit de gânduri și luna, care îl privește. „Acolo șade cineva…“ bâlbâie mancurtul. Ar mai fi, dar nu este. Poate o femeie străină care îi dă târcoale? Ciudat, de ce face asta? Și când i se spune că trebuie ucisă, mancurtul o ucide. Nu știe că e mama lui. Ce s-a ales de forța salvatoare a iubirii într-o lume de mancurți? În timp ce sufletul ei se transformă în pasăre, și pasărea în legendă, legenda lui Naiman-Ana, femeia îi spune fiului: „Amintește-ți cine ești! Ești fiul lui Donenbai!“. El nu își amintește. Nu îi pasă.

În această lume plată ca stepa și pustie ca deșertul, Edighei se izbește brusc de verticalitatea dragostei. Zaripa, văduva lui Abutalip, îi cucerește inima. Dar atracția lor este interzisă de cutume, Edighei se simte un proscris, se teme să-și arate sentimentele. Ce-i de făcut? Nimic. Ea fuge din sat, el rămâne cu nevasta lui.

Bineînțeles că miracolul iubirii răvășește sufletele, mântuitor, dar e o minciună sfruntată aceea că ar fi un fenomen de masă. Adevăratul prodigiu se produce la ceas de taină, într-un colț neștiut de lume. Până și atunci, ne spun chiar Scripturile, cealaltă față a iubirii este trădarea. Vei sesiza momentul când marea dragoste va face fețe-fețe? Vei fi pregătit?

Edighei nu a fost. Stă locului, pustiit, în urma femeii.

Amintește-ți cine ești!“ Soarele negru al mancurtizării nu apune niciodată.