Vinovați și vine

„Before breakfast”, Teatrul „Maria Filotti“ Brăila. Traducere: Petru Comarnescu. Versiune scenică și regia artistică: Andrei și Andreea Grosu. Scenografie: Vladimir Turturică. Distribuția: Mihaela Trofimov și Richard Bovnovczki.

Adevărul, analiza culpei și a consecințelor ei este o temă care îi preocupă pe regizorii Andrei și Andreea Grosu. Relațiile umane puse sub lupă. Un anumit tip de tensiune care crește mocnit în intimitate. Teatrul de cameră este nu doar conceptul de la care a plecat Unteatru fondat de ei – probabil cel mai important spațiu al mișcării independente – ci și genul pe care cei doi îl abordează sistematic. Formula care îi preocupă. Am mers ani de zile într-o casă din spatele CEC-ului, aproape de Dîmbovița. Acolo am re-descoperit actori tineri despre care nu mai știam nimic. Florina Gleznea, de pildă, al cărei one women show, Cinci ore cu Mario, pe care l-am văzut acum cinci ani, poate, m-a lăsat cu gura căscată. Sau Richard Bovnovczki, pe care îl pierdusem cumva după Crimă și pedeapsă, montarea lui Kordonskyi de la „Bulandra“. În sufrageria în care a început povestea Unteatru m-am simțit bine. Chiar și cînd nu am rezonat cu o propunere sau alta. Dar și asta era ceva natural. Acolo au venit împreună actori diferiți complet, din generații diferite, unii mai cunoscuți, alții, deloc, angajați sau nu într-un teatru de stat. Cu experiențe diferite. Încercarea de a crea un mecanism, nu neapărat nou, ci cu un aer nou, non-conformist și nu doar minimalist, s-a transformat într-un fenomen. Cam în opt ani. De cînd s-a mutat peste drum, în clădirea de pe Sfinții Voievozi, fenomenul a căpătat amploare, poziție, impact, este în trend, cum se spune. Este un loc viu. De a cărui dinamică se ocupă cei doi regizori. De la proiectele care devin spectacole, la festivaluri pentru mișcarea independentă, la sărbătoarea teatrului, la serile de muzică, de film. S-a creat un spirit. Or, asta mi se pare minunat în societatea noastră în care „A coagula“ – un verb – este o acțiune tot mai rară. Actorii, regizorii, scenografii, spectatorii păstrează prin fluxul energiei lor atmosfera. Aș spune că este ceva sănătos la Unteatru tocmai pentru că normalitatea face să funcționeze totul. Registrul producțiilor are deschidere repertorială tot mai mare, numele unor artiști înseamnă notorietate, pe alții îi descoperi și înveți să le urmărești traseul. S-a creat un circuit care, cred, dă și miza locului. Actorii care joacă în montările puse în scenă sau găzduite lucrează aproape toți sau au angajamente într-un teatru de stat, iar cei doi regizori, la rîndul lor, sînt invitați la Comedie, Odeon, Naționalul din București, Excelsior, Brăila.

Spre sfîrșitul anului trecut am văzut la Unteatru Before breakfast, spectacol făcut de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. Dar și Năpasta la Teatrul Excelsior. O’Neill și Caragiale. Unul este scris în 1916, celălalt, în 1890. Ca și în Don Juan, de la Comedie sau în The Sunset Limited, din punctul meu de vedere, demersuri teatrale foarte serioase și susținute perfect de actori, și de asta căutarea merge spre cercetarea adevărului, a iubirii sau a absenței ei, a trădării, a morții, a vinovăției. Mergînd pe acest drum, amprenta unui timp sau al unui loc dispare. Nu mai contează dacă sîntem în bucătăria unui mic apartament de pe Christopher Street din Greenwich Village din New York sau într-un sat de munte din România. Conflictul, situațiile sînt mai puternice decît ancora unui an. Vorbim de doi scriitori mari, iar tensiunile întorc pe față și pe dos planuri umane mereu valabile.

Două scaune, o masă în centru, fără ferestrele care dau spre ieșirea de incendiu. Mici detalii pentru un mic dejun amărît. Pîine uscată, farfurii, cafea, cești. Am văzut destule variante pentru textul lui O’Neill, în Europa, în America. Actrițe remarcabile în acest, de fapt, one women show. Un monolog de cîteva pagini cu acute influențe din Strindberg, o partitură perfectă pentru performanța unei actrițe, care nu trebuie neapărat să aibă douăzeci de ani, vîrsta personajului, Doamna Rowland. Am mai văzut și încercări de a-l face cumva prezent pe Alfred, soțul, pe care se revarsă potopul de reproșuri. Și nu numai. Fie o mînă de după ușa dormitorului, fie el într-o cadă. Ce devine aici puternic și modifică fundamental toată situația este PREZENȚA lui Alfred la aceeași masă. Față în față cu soția lui. Față în față cu tot ce i se impută. O prezență absentă în text, o prezență fără cuvinte, deci, care face, însă, ca fiecare cuvînt al Doamnei Rowland să capete greutate. A-l privi în ochi fără încetare pe cel pe care îl faci vinovat de eșec, al tău, al amîndurora, al sărăciei, al existenței întunecate și la limită este complicat. Tot șirul fără sfîrșit al acuzelor nu se mai duce „dincolo“, ci se oprește direct în privirea, în corpul, în expresia lui Alfred. Curajul Doamnei Rowland de a-și numi suferința și de a-l incrimina pe cel pe care îl socotește vinovat se lovește direct de „celălalt“. Chiar și fără text, acest Alfred interpretat de Richard Bovnovczki devine în spectacol personaj, partener, protagonist. O idée regizorală de calibru, care redimensionează toată piesa, emoția, tensiunea. Oarecum letargic, alcoolic, fără slujbă, îmbătrînit devreme, pierdut în aburii închipuirilor de tot felul, fostul absolvent de Harvard ascultă un rechizitoriu. S-a căsătorit cu femeia din fața lui cînd își termina studiile, iar ea era la colegiu. A lăsat-o însărcinată, dar a luat-o de nevastă. Copilul lor a murit, ca și relația lor, în care au rămas, însă, agățați. Nefericiți. Amîndoi. Iar povestea cu vina devine, brusc, mai dificilă. Ascultînd-o și privind-o, de data asta, decizia lui Alfred de a se sinucide pare mult mai argumentată. Mai plauzibilă. Sinuciderea sparge cercul vicios al repetării erorilor grave. A lăsat o altă femeie însărcinată. Pare că scenariul vieții lui se găsește din nou într-un punct dramatic. Chipul ratării este desenat la vedere. Iar el are la un metru distanță pictorul care trage tușele dezastrului.Vocea actriței Mihaela Trofimov, Doamna Rowland, găsește nuanțe, măsură, ritm, chei diferite pentru tonurile reproșurilor pe care le rostește, pentru răsucirea cuțitului în răni adînci. Tăcerile, cercetarea, așteptarea reacțiilor lui Alfred îi încarcă discursul. Nervozitatea. Poate mila. Este un echilibru fin, un reglaj subtil al celor doi actori. Unul vocal, celălalt, mut. Din cuvintele ei și din gesturile lui se definesc vinovățiile. Care sînt ale amîndurora. Între ei, o masă sărăcăcioasă. Și abisul. Un „proces“ în alb și negru. Intens. Ca și perspectiva regizorilor de a-i pune față în față, ca și jocul matur al actorilor.

*

„Năpasta” de Ion Luca Caragiale. Teatrul Excelsior București. Regia: Andrei și Andreea Grosu. Scenografia: Vladimir Turturică. Distribuția: Mihaela Trofimov, Bogdan Nechifor, Alex Popa, Doru Bem

Năpasta de la Excelsior rămîne, pentru mine, doar un exercițiu neinspirat. Împiedicat în propriile fire. Patru personaje, patru actori la rampă, un fel de proces cu toți cei implicați prezenți în același timp pe scenă, o diluare a piesei, nejustificată de propriul demers estetic, o reducere derutantă. Pe care, oricît m-am străduit, nu am înțeles-o. Un scenariu care pierde consistența dramei, iar tragedia este vîrîtă în paranteze mici. Ca spectatorii să fie jurații, ar trebui mai întîi să li se spună faptele coerent. Foarte pe scurt, dar limpede. Tinerii din sală, ca și profesoarele însoțitoare, au priceput că este un entertainment. Participarea, poate că dorită de creatori, a fost, în seara reprezentației văzute de mine, un fel de vorbit continuu neîntrebat, o rumoare de comentarii imbecile, o datorie de a spune cu orice preț ceva, pentru că, nu e așa, am fost întrebați, am fost luați parte. Cred că ar trebui văzut cum se naște această breșă periculoasă și de ce. Dacă story-ul adaptării ar avea toate ingredientele esențiale din text, și nu doar devize – „o dezbatere despre adevăr“ – formula regizorală s-ar susține. Așa, nu. În mod ciudat, cu toate acestea, Bogdan Nechifor, Dragomir, Alex Popa, Ion și Doru Bem, Gheorghe sînt buni. Credibili. Au forță în cîteva momente importante. Veriga slabă este Mihaela Trofimov, Anca. Prea mult alb și prea multe lacrimi în abordare. Plînsul ăsta în teatrul românesc… Năpasta lui Afrim de acum cîțiva ani, de la Teatrul Național din București, identifica cred, sămînța păcatului, vinovatul „moral“: Anca. Cel care îi cade în mreje, este criminalul bărbatului său și potențialul viitor soț, care își cîștigă poziția lîngă ea, asiduu rîvnită, prin crimă. Mai întîi Dragomir, ar urma Gheorghe. Ieșit complet din orice citire, Năpasta lui Afrim avea o idée genială, perfect desfăcută pe scenă, și trei actori care au mers pe mîna lui pînă la capăt: Crina Semciuc, Marius Manole și Mihai Călin.