A existat o reală dificultate pentru caricaturiști în a-l reprezenta pe Victor Hugo, deoarece au fost nevoiți să-i retușeze portretul derutantului om și scriitor, în funcție de evoluția literară și de opțiunile politice. Cu atât mai mult, cu cât autorul Mizerabililor a ținut în mod frecvent capul de afiș al publicațiilor timp de o jumătate de secol. Expoziția „Hugo à la une“, găzduită de Casa Victor Hugo, din Paris, între lunile septembrie 2018 și ianuarie 2019, are parcă în intenție să ilustreze această nesiguranță iconografică a liniilor mișcate în timp printr-o adevărată artă a diversiunii care este caricatura. Din totalul celor aproape 400 de caricaturi apărute în ziare satirice și hebdomadare au fost selectate pentru expoziție un număr de 180, unde Hugo apare, pe prima pagină, singur sau în grupuri în care atenția desenatorilor este concentrată tot asupra lui. Iar publicațiile, de orientări politice diverse, erau dintre cele mai cunoscute: „Le Charivari“, „Le Bouffon“, „Le Caricaturiste“, „Le Pétard“, „La Lune“, „Journal pour rire“.
Pe întreaga scară de la sublim la grotesc, Hugo a fost celebrat, admirat, combătut și ridiculizat de către desenatori redutabili ai timpului, precum Benjamin Roubaud, Honoré Daumier, Gustave Doré, André Gill și Nadar. Aceștia i-au surprins – fiecare în maniera sa, cu umor, admirație, ironie sau ură – nu numai trăsăturile fizice și morale, ci și felul în care a fost iubit sau detestat într-o perioadă sau alta a vieții. I s-au deformat unele aspecte fizice și i s-au îngroșat anumite trăsături de caracter, dar nu într-atât încât privitorii să nu-l mai recunoască pe cel vizat. Și este ușor de înțeles că și pe atunci îi venea mai lesne presei să ridiculizeze decât să laude pe cineva. Or, la Victor Hugo, vrând-nevrând, erau mai multe de lăudat și de ilustrat prin desene executate în regim de consacrare sau omagiale.
Publicațiile exprimau, ca și astăzi, o anumită orientare politică și aveau parti-pris-uri legate de actualitatea literară. Pe măsură ce vederile politice ale lui Hugo s-au schimbat, a variat și imaginea sa în presă. De exemplu, ziarul satiric de neechivocă orientare republicană „Le Charivari“ și Honoré Daumier s-au arătat mai curând defavorabili până la anul revoluționar 1848, dar binevoitori după momentul Comunei din Paris, în timp ce ziarele de coloratură monarhistă și catolică au rămas, de regulă, dușmănoase, începând din 1848 și până la moarte. Totuși, pe măsură ce principiile republicane îi seduc pe francezi, se impune o imagine generalizată: Victor Hugo va reprezenta scriitorul și conștiința morală a epocii. Aș spune că, până la funeraliile naționale, trăsăturile caricaturizate vor scădea aproape în mod invers proporțional cu creșterea numărului capetelor de afiș. Potrivit acestei logici, autorul Legendei secolelor ajunge să fie reprezentat, prin trăsăturile unui adevărat patriarh îmbătrânit, drept geniu în stare de levitație deasupra mulțimii, fiind înzestrat cu atribute aproape divine.
Până la acel moment apoteotic, l-am văzut pe Hugo așezat pe o imensă grămadă de cărți și sprijinit pe clădirile pariziene care îl definesc: Catedrala Notre-Dame (a cărei celebritate a crescut după apariția romanului eponim), Théâtre-Français (unde îi erau jucate piesele) și Academia Franceză, în care va fi admis abia după a treia încercare, la 40 de ani. Însoțit de Alexandre Dumas și de Balzac, solicitantul dorește să intre în Academie, cu teancuri de cărți subsuori. Dar ne dăm seama că este vorba, în fond, despre un fel de spital academic sau despre un azil pentru literați bătrâni, întrucât Academia însăși, în chip de bătrână rea, îi oprește pe „cei trei mușchetari“ și le reproșează că vor să le mănânce pâinea invalizilor. Mai mult, îi trimite la muncă pe trântori (!), deși trio-ul petent era foarte cunoscut pentru hărnicia și disciplina scrisului.
Problema libertății presei a fost curentă de-a lungul secolului al XIX-lea, Imperiul, Regalitatea și Republica practicând cenzura, supranumită „Anastasie“ (adică „fără moarte“, deoarece, atunci când toată lumea o credea moartă, ea… învia). Când caricaturiștii au fost obligați prin lege să obțină de la cel luat drept țintă acceptul de a publica desenele care îl înfățișau, Hugo nu numai că le mulțumea și îi felicita pentru talent și ingeniozitate, dar îi și invita să mănânce, împreună cu întreaga echipă redacțională a ziarului respectiv. Astfel, toată lumea era mulțumită: publicația se vindea, iar victimei de lux i se făcea publicitate. O astfel de atitudine demonstra faptul că Hugo, cu profundul său spirit democratic, aprecia că libertatea de a gândi, de a scrie, de a desena și de a publica nu trebuie niciodată îngrădite.
Ca președinte al Congresului Păcii de la Paris, din 1849, Victor Hugo exprima (printr-un desen al lui Honoré Daumier) programul său politic internațional, din care citez două fraze demne de vizionarul poet: „Va veni o zi când nu vor mai fi alte câmpuri de bătălie decât piețele deschizându-se comerțului, iar spiritele, deschizându-se ideilor. Va veni o zi când se vor vedea cele două grupuri imense, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei, așezate unele în fața altora, întinzându-și mâna pe deasupra mărilor, schimbându-și produsele, comerțul, industria, artele, geniul lor…“ După cum se vede, în acest discurs de deschidere apare pentru prima dată formula „Statele Unite ale Europei“. În alt discurs, ținut la Roma, în numele progesului și al unei opoziții față de „guvernul clerical“ al Franței, Hugo îndeamnă locuitorii capitalei italiene la fermitate împotriva papalității retrograde și înăbușitoare a libertăților.
Priviri, atitudine, mimică, gesturi, vorbe, situații, poziții în mulțime adunată în cortegiu – toate acestea conturează portretul psihologic al unui lider de generație extrem de ambițios și de voluntar. Intrarea lui Victor Hugo în politică a stârnit suspiciuni de versatilitate și de oportunism, fiind ironizată emfaza discursurilor sale de tip romantic. După ce s-a ridicat împotriva loviturii de stat din 1851 și după aproape 20 de ani de exil (timp în care s-a interzis pomenirea numelui și reprezentarea chipului său), autorul Pedepselor sfârșește prin a face un fel de concordie în presă în privința conștiinței morale și a rezistenței politice avute. În mod firesc, hipertrofierea eului se accentuează pe zi ce trece, dar i se iartă multe, pentru că, în fond, aceasta ține de condiția geniului.
În general, caricaturile apar în contextul actualității (discursuri, aniversări, festivități, alegeri, evenimente literare) și arareori se abat către spațiul vieții private. Undeva apărea evocarea morții celor doi nepoți de-ai lui, în 1871, dar nu am văzut nimic legat de moartea fiicei Léopoldine, care l-a marcat profund. Nici cedarea la farmecele sexului frumos din partea creatorului Esmeraldei (dar și al președintelui de onoare al Ligii franceze pentru drepturile femeilor…), nici legătura intimă cu Juliette Drouet, devenită aproape oficială și scandaloasă pentru mulți, nu prea sunt evocate. Stricarea relațiilor dintre Victor Hugo și André Gill nu l-a împiedicat pe caricaturist să continue opera encomiastică. Astfel, într-o caricatură, Juliette Drouet este văzută lăudându-l în versuri pe amantul ei, cu ocazia aniversării a 78 de ani. Probabil că gurile rele au comentat că era, în fond, vorba despre aniversarea a aproape 50 de ani de când erau împreună, dar au fost și ele îngăduitoare, asemenea istoriografilor literari, care aveau în vedere faptul că doamna Hugo era de multă vreme și ea prietena intimă a unui confrate de-al lor, Sainte-Beuve.
Un „portret-robot“ conturat la sfârșitul vizitării sălilor combină mai multe imagini tipice și, pe orice cap de afiș, Hugo este ușor de recunoscut prin reiterarea anumitor aspecte fizice sau însușiri morale, care îl însoțesc de la o caricatură la alta. Ținuta dârză, brațele încrucișate și privirea hotărâtă devin o caracteristică a iconografiei satirice. Acest „pair de France“ fără pereche este însoțit și de un leu, care devine simbolul puterii politice și al Verbului. În prima parte a expoziției există, cum se obișnuiește în regim caricatural, o disproporție între corp și cap, dar am observat că desenatorii au renunțat treptat la deformarea trăsăturilor feței.
Ultimii ani din prodigioasa existență sunt ai unei adevărate apoteoze; decorul rămâne contemporan datei la care a apărut publicația, dar figura îi devine atemporală, ca în iconografia clasică, de parcă geniul și nemurirea i-au fost date din timpul vieții. Hugo este ipostaziat cu fața mai senină ca oricând și cu o pană în mână, așezat pe Catedrala Notre-Dame (alteori cântă la o liră în formă de H, iar în fundal se ridică tot un H, format de silueta catedralei). La 80 de ani, îl vedem pe romanticul clasicizat îmbrăcat în togă albă și cu sandale antice în picioare, ținând o liră în mână, iar pe cap, cununa de lauri. Ridicat la ceruri luminoase, de unde domină glorios lumea literară și arena politică, Hugo este reprezentat din ce în ce mai singur, ca și cum s-ar fi eliberat de condiția de muritor, grandioasele funeralii naționale (trei milioane de participanți!) ducând această metamorfoză înspre apoteoză.
Înspre sfârșitul expoziției, îl surprindem pe arhiepiscopul Parisului căutând să capteze sufletul defunctului Hugo, de pe acoperișul casei acestuia, având în mână o plasă de prins fluturi, pusă deasupra coșului clădirii. Arhiepiscopul solicitase în zadar familiei Hugo să vadă muribundul și să-i dea împărtășania, în acest fel dorind să-l concilieze cu biserica. Ultimul desen al expoziției îl prezintă pe marele dispărut așezat pe acoperișul Panteonului, iar o alegorie a renumelui sună din trompetă triumful – sau apoteoza – unui Victor Hugo strălucitor ca un soare. Moartea îi este celebrată ca sfârșitul – sau începutul – unui adevărat cult. Suntem foarte departe de umorul, de ironia și de ridiculizarea specifice unei caricaturi. Marilor oameni, Patria recunoscătoare!
Expoziția „Hugo à la une“ oferă o imagine publică a celui mai caricaturizat literat din timpul său, o întreagă epocă derulându-se cronologic, în patru mari părți, sub creionul celor mai buni desenatori. Publicațiile comice și satirice în care a fost caricaturizat Victor Hugo sunt un fel de străbune pentru „Le Canard Enchainé“ și „Charlie Hebdo“. Exponatele văzute la Casa Victor Hugo datează din secolul al XIX-lea, dar actualitatea le este conferită de problematica libertății presei în privința dreptului de a caricaturiza personalitățile vieții publice.