Lectura blogurilor (sub)culturale oferă experiențe interesante celor care credeau că, văzând mâzgălelile obscene de pe pereții toaletelor publice, au văzut tot. La o toaletă publică, un contributor vine, își marchează contribuția și pleacă, pe când la un blog precum cel al lui Claudiu Komartin, continuitatea activității este imperios necesară.
Astfel, nu este eveniment, nu e program, nu e acțiune, nu e lansare, nu e festival organizat de Uniunea Scriitorilor care să nu determine o suită de insulte, injurii și calomnii curgând din tastatura lui Komartin ca dintr-un robinet defect. Într-un bine cunoscut experiment pavlovian, era suficient să se aprindă lumina, pentru ca un câine să înceapă să saliveze. În mod analog, e suficient ca undeva să apară înșiruirea de litere „Uniunea Scriitorilor din România“ pentru ca blogger-ul Claudiu Komartin să vadă roșu în fața ochilor, să se învinețească la față și, cu ochii injectați, să încredințeze blogosferei noi jeturi de insulte. Din păcate, nu putem cita din ele, fiindcă sunt ireproductibile. Hârtia nu suportă dejecțiile blogger-ului liric.
La fel de relevantă este însă înfiorarea pe care o trăiește periodic „poetul“ în fața propriilor sale „succesuri“. Orice face Claudiu Komartin, pe orice pune el mâna, transformă în aur. Cenaclul lui este extraordinar, editura lui, o minune, revista, nemaipomenită, lecturile sale, o încântare. Mii de cititori își smulg din mâini ultimul text în versuri al lui Komartin, iar criticii se înghesuie să-i comenteze capodoperele. Pur și simplu, ce face el nu s-a mai făcut; iar ce scrie el nu s-a mai scris. Cu el începe și se termină totul.
În popor se spune: „lauda de sine nu miroase-a bine“ sau „ți-au murit lăudătorii…“ Aceasta este chiar condiția sine qua non a oricărui veleitar aflat în focurile creației. Ca orice veleitar amuzant și întristător totodată, Claudiu Komartin are o încredere disproporționată în propriile merite și se iluzionează că mediocritatea se poate compensa prin agresivitate.